„Simetria dorințelor” este a doua carte a lui Eshkol Nevo care a apărut în limba română – tot la Editura Humanitas Fiction, în colecția „Raftul Denisei“. De la ea pleacă dialogul de mai jos cu liderul de generație al scriitorilor tineri din Israel și totodată mentorul unei generații în plină formare, dar orizontul tematic al acestui interviu este mult mai amplu.
Cristrian Pătrășconiu: Ce înseamnă Nevo?
Eshkol Nevo: În Biblie, există muntele Nebo. Pronunția acestui cuvânt e foarte aproape de a numelui meu. Lui Moise nu i se permite să ajungă pe Pâmântul Făgăduinței. Dumnezeu spune că el a păcătuit – foarte puțin, păcate subțiri, dar din cauza acestora nu i se permite să intre pe Pământul Făgăduinței. Inclusiv din punct de vedere politic, Moise nu este liderul potrivit care să îi ducă pe israeliți pe pământul făgăduinței – nu este suficient de autoritar. Așa că, drept compensație, lui Moise i se permite să meargă pe muntele Nevo, să privească spre Pâmântul Făgăduinței, pe care el însă nu va păși niciodată. Acesta este un simbol al nostalgiei: să vezi ceva ce nu poți avea. Acesta este numele pe care părinții mei l-au ales pentru mine – destinul meu de a scrie despre pasiuni care nu pot fi realizate. Părinții mei aveau numele rusesc – ucrainean de Școlnik, celălat era un nume polonez. Ei au vrut să lase în urmă aceste nume, așa că mi-au pus numele Nevo. Pe lângă asta – ați pus o întrebare scurtă, iar raspunsul e cam lung – Nevo (sau Nabu) a fost dumnezeul scrisului – în vechea cultura babiloniană. Turnul Babel… Ei bine, am descoperit de mic că Nevo era dumnezeul scrisului și i-am întrebat pe părinții mei dacă au știut de asta, iar ei mi-au răspuns că nu; așa că a fost ca un destin pentru mine în cele din urmă – într-un mod cât se poate de ciudat.
Și prenumele?
Eshkol e snop, mănunchi de banane, de fructe. Și se poate spune așa și într-un sens metaforic; așa mi-a spus și pshihoterapeutul meu – că sunt mai multe, în același timp… E un nume prezent și în Biblie, în Vechiul Testament, dar nu e un nume de prim-plan.
Continuați să dansați înainte de a scrie literatură? Acum 2 ani, la prima vizită în România, am vorbit despre pasiunea dumneavoastră pentru dans.
E amuzant că m-ai întrebat și acum, trebuie să vă spun că data trecută când am fost aici în București, poate tocmai pentru că mi-ați adresat această întrebare, am fost dus la un club de dans. A fost foarte plăcut. Cred că românii sunt foarte buni dansatori.
În special, fetele…
Da, mai ales fetele, dar și băieții…
Ca să nu facem vreo discriminare…
Da… Eu dansez mult. Înainte de a scrie o carte, dar și pe durata scrierii ei. În Israel este un pic mai dificil pentru mine să merg înr-un club, pentru că sunt cunoscut și e ciudat; majoritatea celor de acolo au în jur de 20 de ani. Dar dacă merg în altă parte, cum a fost cazul turneului cărții Trei etaje în Marea Britanie, la final dansez. Nimeni nu mă cunoaște. Nu îmi pasă. Așa că da, încă îmi place să dansez.
Ce ați făcut cu adevărat în acea lună din 1998 când a fost Campionatul Mondial de Fotbal? Care a fost echipa pe care ați susținut-o cu ardoare în finală?
Brazilia
Care a pierdut…
Începutul cărții este în întregime real. Noi eram fani ai Braziliei. Am fost realmente supărați că au pierdut. Trebuia să fim fani ai altei țări pentru că echipa noastră lăsa de dorit. Urmăream finala și eram necăjiți că echipa noastră favorită pierde. Și cuiva i-a venit ideea: hai să luăm fiecare câte o bucată de hârtie și să notăm pe ea dorințele noastre. Ceea ce am și făcut. Așa că începutul cărții este exact ceea ce s-a întâmplat, după care, desigur, lucrurile s-au schimbat în carte. Cartea este ficțiune, nu e viața reală. În viața reală, până în ziua de azi, nu am deschis aceste bilețele; se împlinesc acum 21 de ani de atunci și decizia noastră a fost să le deschidem la Qatar. Poate că vom merge la Cupa Mondială din Qatar, dacă ni se va permite aceasta ca israeliți; vom avea atunci, fiecare dintre noi, mai mult de 50 de ani. Atunci le vom deschide și vom vedea dacă ne-am realizat dorințele.
De regulă, nu scrieți continuări ale romanelor dumneavoastră. Dar aici, la Simetria dorințelor, nu ați dori să faceți o excepție? Cred că ar fi, din belșug, „materie“…
Personajele sunt încă în mintea mea. Datorită piesei de teatru care s-a făcut pornind de la acest roman, cartea a trăit din nou. La 7 ani după publicare, a fost transpusă într-o piesă de teatru, deci a renăscut. Apoi a fost publicată în lumea întreagă, și cartea mea a renăscut încă o dată. Acum, sunt în discuții pentru un serial de televiziune după ea; deci, din nou, trăiesc cartea, trăiesc în ea. Deci, nu moare, nu trece, nu rămâne tot mai în spate. Există o generație nouă de tineri cititori. În Israel, marea majoritate a cititorilor sunt elevi de liceu, soldați; e ca o carte de buzunar pentru tineri. E interesant că persoanele „targetate“ de carte sunt de vârsta mea, vârstea mea de acum, dar cititorii din Israel și Italia sunt în marea lor majoritate foarte tineri. În fine, pentru a reveni la întrebare, sunt incitat să aflu ce s-a întâmplat cu personajele mele peste ani. Cred că această carte poate fi privită ca o deschidere, ca un final deschis. Să ne imaginăm că sunt încă prieteni sau poate nu, să ne imaginăm ce s-a întâmplat cu violența din viața lor, cu căsătoria, cu loialitatea…
Apropo de schimbare, e ca în acel film în 3 părți care ne place amândurora, cu Ethan Hawke și Julie Delphy: Before Sunrise (1995), Before Sunset (2004), Before Midnight (2013).
Da. Linklater, regizorul, a arătat într-un fel că poți face o continuare care să nu fie comercială, ci artistică, interesantă, și că poți crea ceva care este mai mare decât punctul originar. Îmi place și acum această trilogie.
Care, și ea, e „deschisă“…
Da. Nu văd de ce nu am avea și un al patrulea film la un moment dat…
Cum rămân cu dumneavoastră personajele din romane dupa publicarea acestora?
De regulă, nu rămân. De regulă, mă despart de ele, le spun la revedere. Îmi aduc aminte de ele, dar ele nu mai sunt în inima mea, sunt oarecum în cloud, în backup-cloud. Astfel că pot să vorbesc despre ele lejer într-un interviu. Dar personajele din această carte sunt încă, nu știu… sunt cu mine, le duc după mine; poate pentru că problema prieteniei este încă atât de importantă pentru mine, îmi dă târcoale încă. Așa că da, aștept momentul potrivit să reintru în viața lor. Încă nu a sosit. Poate mai încolo. Nu știu…
Cât timp ați căutat-o pe Yara și cum ați descoperit-o?
Am spus-o de mai multe ori: am căutat-o mult timp; pentru că ea e centrul atracției, ea e centrul erotic al cărții.
E „ochiul“ special prin care privim la tot ce e acolo.
Da, e idealul. Ei bine, nu prea dădeam de ea. La un moment dat am mers într-un tren, în Germania, și o germancă a intrat și s-a așezat lângă mine. M-am uitat la ea și mi-am zis: ea este! Ceva din felul ei de a privi, din felul în care purta ochelarii și felul în care îi ținea în mână, din energia pe care o transmitea: o combinație de autentică încredere de sine, dar în același timp și de vulnerabilitate pe care, ca bărbat, o simți. Ceea ce este cât se poate de atrăgător, pentru că ești atras de ambele – și de putere și energie, și de vulnerabilitate. E loc și pentru tine în povestea asta. Așa că mi-am construit personajul în jurul aceastei scriitoare nemțoaice fatale, iar când a ieșit cartea, am contactat-o și i-am dăruit un exemplar. E foarte faimoasă în Germania. Nu-i voi divulga numele, e o celebritate.
Am o bănuială, dar nu întreb cine e cu adevărat…
Nu o să îi spun numele…
Obișnuiți adesea să vă „pescuiți“ personajele din viața reală? Cum se petrec lucrurile? Cum vin la dumneavoastră personajele romanelor?
Depinde de roman. Să luăm ca exemplu romanul acesta. Este o combinație între mine și prietenii mei, iar metafora care ar putea explica acest mecanism ar fi o salată. Știți, salata israeliană: totul e tocat, amestecat și la final ai un amestec de culori, care provine de la legumele originale, dar care nu mai pot fi diferențiate. Uneori pot sesiza, peste timp, care a fost originea personajelor: am luat asta de la cutare, asta de la cutare, dar rezultatul e că am creat persoane noi, din alt material. E un fel de reciclare: refolosești materiale pentru a crea ceva nou.
Este mai greu pentru dumneavoastră să intrați în mintea personajelor masculine sau e mai dificil de „locuit“ în mintea persoanajelor feminine?
Bărbații sunt pentru mine mai ușor de descifrat, în mod sigur. Dar femeile sunt mai fascinante. Să intri în pielea unui personaj feminin și să fii (ca) o femeie în timp ce scrii, să te identifici profund cu ea, astfel încât cititoarele să spună: „Uau! Asta e o femeie!“, asta este o mare satisfacție. Pentru mine, scrisul e o aventură în a nu fi tu însuți, în a trăi o viață diferită de cea pe care o traiești. Dacă puneți intrebarea referitor la ce e mai ușor, sigur că e mai ușor să scriu (despre) bărbați, dar e mult mai fascinant, mai provocator, mai entuziasmant să poți să scrii (să creezi) o femeie adevărată, nu una fake.
Sunteți prieten cu toate persoanajele dumneavoastră?
Ei bine, depinde de carte. Să vorbim de cele două cărți pe care le-ai citit în românește: în cartea asta, în Simetria dorințelor, le iubesc pe toate. Toate sunt… , la toate pot vedea frumusețea din interior. Dar, în ce privește „Trei etaje“ a fost diferit; nu m-am îndrăgostit de toate personajele, m-am certat cu ele, am simțit că fac greșeli, am fost supărat pe ele, a existat o tensiune evidentă, ceea ce a făcut ca scrisul să fie interesant, dar nu am fost îndrăgostit de persoanaje. Cartea aceea a fost diferită, de fapt, fiecare carte este o experiență diferită: uneori, mă îndrăgostesc, uneori nu. Nu e o datorie. Dar totul e, pentru mine, intens: fie că vorbim de o intensitate a apropierii, fie de una a discordanței (a conflictului). Dacă nu îți pasă de ele, nu e ok… Desigur , e important să-ți pese, dar nu trebuie neapărat să fii un prieten cu toate personajele.
Cum începe prietenia? Cum știm asta?
Mă gândesc la prietenia pe care o prețuiesc… Am vorbit de mai multe ori de importanța simțului umorului într-o prietenie. Să vă spun despre cea mai nouă prietenie pe care am legat-o… Mi-am făcut un nou prieten în Israel: este o femeie și cred că ceea ce a pornit prietenia noastră a fost faptul că am râs fiecare la glumele celuilalt. Mai e și altceva, poate foarte intim, și este legat de simțul umorului, dar nu este exact simțul umorului: dacă recunoști o anume complicitate cu o altă persoană care, la rându-i, privește realitatea și știe, ca și tine, că realitatea nu este ceea ce pare a fi, că există un alt strat sub cel vizibil, și nu mă refer la ceva spiritual, paranormal, vorbesc de înțelegerea faptului că există secrete în lume, că există gânduri nespuse, că există mereu un subtext. Dacă simți că te conectezi nu doar în text, în cuvinte, ci și în subtext, în ceea ce nu este spus, ei bine, acesta poate fi/e începutul unei prietenii.
This is the…
…beginning of a beautiful frienship, cum spune filmul…
Și ce facem dacă vedem – așa cum se întâmplă și în această carte – că un prieten de-al nostru se schimbă foarte mult, radical? Cum reacționăm?
Nu am scris o carte de sfaturi pentru o prietenie profundă, solidă. E un roman. Aici nu dau sfaturi. Dar, dacă reflectăm împreună la această temă: cred că dacă iubești profund pe cineva, indiferent că e bărbat sau femeie, ești dispus să ierți mult: ierți schimbări, ierți greșeli. Dar există un punct, dincolo de care… ei bine, e foarte greu să treci. E o dilemă: chiar morală – și am cel puțin un prieten care în viața sa profesională nu este întru totul moral, nu respect activitatea sa, nu intru în detalii….
Poate e din forțele speciale…
Poate da, poate nu. Nu, nu e din forțele speciale. În lumea actuală, există multe meserii, sunt oameni care au de-a face cu lumea jocurilor de noroc, care dezvoltă aplicații de jocuri care să atragă oameni care să joace, să-și piardă banii… Deci, nu susțin activitatea sa, dar asta nu mă face să încetez a-i mai fi prieten. Dar dacă ar ucide pe cineva, atunci asta ar fi foarte probabil.
E o linie de demarcație.
Da. Dar întrebarea dumneavoastră e grea, nu am un răspuns tranșant la ea. Nu există un set de reguli precis. Te verifici constant. La fel în privința dezamăgirii: prietenii pot să te decepționeze. Ai fi vrut să te ajute, ai avut poate nevoie de ajutorul lor și te-au dezamăgit. Poți să ierți asta? Da. Dar uneori nu poți.
De ce sunt prieteniile dintre bărbați atât de des legate de armată? În carte, vreau să zic…
Pentru că acesta este un mit pe care țara mea vrea să-l promoveze: trebuie să convingi oamenii că a-ți petrece 3-4 ani din viață în armată este un act sensibil; nu cred că e, dar trebuie, așa că vii și creezi un mit, o legendă. Însă cartea aceasta vrea să creeze un nou mit: prietenia dintre bărbați care nu e militară. Când a ieșit cartea aceasta în Israel a fost revoluționară în acest sens. Oamenii se așteptau să găsească în carte o prietenie între bărbați care sunt în armată și nu au avut parte de asta. A fost foarte satisfăcător pentru mine: cititorii au fost surprinși – a, tipilor de aici nu le place armata atât de mult, nu sunt atât de mândri de armata lor, uau, asta este inedit. Am vrut asta: a fost ca un soi de protest.
De fapt, pentru a-l invoca pe Milan Kundera, „viața este în altă parte“… Prietenia este în altă parte, nu (neapărat) în armată. Apropo, poate o carte să-ți devină prieten? Aceasta este o carte despre prietenie….
Cred că da. Știu că mulți oameni au dăruit această carte altor persoane, acesta a fost un fenomen în Israel, în Italia: mulți au ajuns la petreceri cu câte o carte în mână… Și, da, în viață cărțile mi-au fost prieteni. Pentru perioade lungi de timp. Dar depinde de anumite momente din viață. Uneori poți să găsești într-o carte un prieten. Alteori nu e suficient. Uneori poți să evadezi într-o fantezie amoroasă, alteori, simți nevoia să iubești efectiv.
Care sunt cele mai mari întrebări care v-au rămas de soluționat după terminarea Simetriei dorințelor? Și legat de asta: dar cele mai bune răspunsuri?
Timpul este elementul crucial. Cum am spus, cartea fost publicată în 2007 și aveam 38 de ani când am scris-o, acum am 49 de ani, merg pe 50, deci cele mai bune întrebări, dar și răspunsuri au venit după cartea aceasta. Am scris la momentul respectiv fără să știu realmente ce se va întâmpla cu prietenia noastră, când vom începe să ne căsătorim, să facem copii, eu am fost pe atunci singurul căsătorit, cu copii, dar după ce cartea a fost publicată a urmat un deceniu de mariaje, copii, și am fost puși oarecum în situația de a lupta pentru menținerea prieteniei noastre; apoi, firesc, copiii cresc, devin tot mai independenți, avem mai mult timp. Recent, ne-am întâlnit toți prietenii, fără copii, într-un bar, ne-am organizat foarte ușor, ceea ce acum 5 ani nu se putea: fiecare trebuia să angajeze o bonă, era mai complicat. Deci, cred că timpul este cel care naște mai multe întrebări, aruncă noi perspective asupra acestei cărți.
De ce este prietenia atât de importantă în ce vă privește?
Asta pentru că… știți, eu am fost de mic copil într-o continuă mutare: am schimbat felurite case, și până la vârsta de 18 ani am trăit în circa 11-12 case diferite. Mutare, mutare, mutare. Apoi, după armată: mutare, mutare, mutare permanentă. Singurul lucru solid pe care l-am avut au fost prietenii.
Nu un loc, ci ceva care nu ține de dimensiunea fizică, palpabilă neapărat. E ceva nevăzut…
Exact. Nu un loc, niciodată n-am avut un loc stabil. Până astăzi, chiar, nu simt o stabilitate a locului în care stau, nu mă atrage iremediabil, când intru în casă, nu simt că am ajuns în acel port, la acel acasă, la acea relaxare aboslută, definitivă. Ceea ce îmi dă senzația de acasă sunt oamenii: prietenii, familia, fetele mele, soția… Poate că dacă nu aș fi avut această instabilitate nu aș fi prețuit atât de mult prietenia. Poate că există și o moștenire în acest sens: mama mea are grijă în prezent de o prietenă care este bolnavă; sunt prietene de la vârsta de 14 ani! De 60 de ani! Acesta este modul în care am fost adus pe lume: mama mea a avut mereu prieteni, venind și plecând, vorbind la telefon, ajutându-se reciproc, într-un fel, e ca o moștenire a mamei în acest sens.
Ați trăit în „supa“ prieteniei.
Bine ai zis: supă! Tocmai asta a fost atmosfera în copilărie: mulți prieteni la masă.
Nu sunt multe cărțile de azi despre prietenie. Dimpotrivă – despre drame, despre absența prieteniei, absnța iubirii, criza iubirii. Sunteți și psiholog – este depresia o caracteristică dominantă a literaturii actuale?
Nu știu în ce privește literatura. Dar știu că multă lume din jurul meu se confruntă cu asta. Iarna este mai greu, mai ales în Europa. Și am prieteni din ce în ce mai mulți care se confruntă cu asta. Chiar și eu m-am confruntat prin 2011 cu o stare nu de depresie, dar de melancolie. Depresia e clinică, melancolia e diferită. Și a trebuit să găsesc o cale de ieșire din acea stare. M-a învățat multe. Nu a fost un moment grozav în viața mea, dar am învățat mult din el. Această carte este bazată pe o experiență a unui prieten al meu, dar în cartea mea cea mai recentă, din ebraică, Last interview (Ultimul interviu), eroul principal traversează o perioadă de melancolie și încearcă să înțeleagă mai întâi de ce?, apoi: cum pot să depășesc această stare? Care e calea de ieșire? Nu știu dacă este o caracteristică a literaturii, dar e ceva interesant…
Ce nu ați putut învăța de la Amos Oz? El a fost în multe feluri profesorul dumneavoastră…
Am învățat o mulțime de lucruri de la el. Cred însă că generația sa, datorită educației pudice primite (educație pe care o consider veche, depășită), manifestă o mare rezervă în a scrie despre sex. Spun asta când îl citesc nu doar pe el, ci pe toți cei din generația sa.
David Grossman face parte din aceeași generație.
Ei bine, am senzația de fals, când ei scriu despre sex sunt plini de inhibiție… știi, sunt jenați. Jenați, nu jenanți – să fiu bine înțeles. Or, pentru generația mea este..
Ceva normal.
Nu e doar ceva normal. Aș spune altfel: e important pentru mine să scriu despre sex pentru că așa înțeleg oamenii. Poți să înțelegi mai bine o persoană după ce ai făcut dragoste cu ea. Deci, dacă așa înțelegi mai bine personajul, de ce să eviți subiectul? Așa că, în ciuda a ceea ce am învățat de la el – îl admir atât ca persoană, cât și ca profesor – și de la generația lui, aș putea vorbi ore în șit pe tema asta –, ei bine, noi aducem ceva nou, ceva proaspăt în această zonă. E de înțeles asta: e o generație diferită. Studenții mei scriu și ei diferit de mine, sunt influențați de social media (rețelele sociale), au ritmul lor în sânge, scriu postări scurte de 500 de cuvinte , cu like-uri, așteaptă răspunsuri instantanee, și nu pot fi critic în privința asta, e o generație diferită. Eu am crescut cu televiziune și cinema, scrisul meu e afectat de ritmul serialelor de televiziune. Nu vorbim aici exclusiv de învățare, vorbim de înțelegerea faptului că faci parte dintr-o generație diferită, și despre a nu te lupta cu asta.
E pur și simplu un model diferit.
E un model diferit. E ca muzica, precum sunetul; sunt ritmuri diferite, suntem sunete diferite…