Rămânem în teritoriul pseudo-poeziei absconse, cu pretenții de sensuri adânci, printr-o „creație” aparținându-i unei autoare pe nume Maria Dinu:
Noaptea părului liber
de-acolo de jos tavanul
mi-e suficient cât o casă în cer.
Le simt călcâiele, de-abia ating
podeaua chiliei, și despicătura cerului
cu vibrația lor care îmi cade în piept.
Au gleznele mici și rotunde.
Când sar se lovesc unele de altele
ca mărgelele pe șirag.
În cămăși din sac de iută
(să nu se-atingă vreodată corpul cu plăcere)
sunt eprubete scufundate într-un cilindru
gradat.
Într-o noapte pe săptămână, își arată una
alteia
părul liber, cum a mai crescut de la ultima
spălare.
Și-acum că ți-am spus, dacă nu e noapte
să mă legi la ochi și să-mi săruți umerii.
(din volumul Noaptea părului liber, Editura Aius, Craiova, 2017)
O imensă neștiință a ceea ce este și cum se scrie poezia răzbate din „creații” cum este cea de mai sus. Ca și o grabă a afirmării, pe care conținutul propriu-zis al textelor nu o susține.