Erich Ludendorff, apostolul războiului total

Pentru istorici, numele lui Erich Luden dorff este în primul rând legat de traiectoria sa în cariera militară în contextul Primului Război Mondial, în timpul căruia a repurtat victoriile de răsunet de la Liège, pe frontul de Vest, și de la Tannenberg (deși meritul său în obținerea succesului este discutabil) pe frontul de Răsărit. Spre sfârșitul războiului, grație poziției deținute în fruntea OHL (Oberste Heerestleitung), feldmareșalul Paul von Hindenburg și generalul Ludendorff își sporiseră influența pe lângă Wilhelm al II-lea, controlând pârghiile de putere în cadrul dictaturii militare. Totuși, dată fiind evoluția situației de pe front din 1918 (victoria Antantei în tim pul ofensivei Meuse-Argonne) și în condițiile în care Ludendorff se pronunța împotriva capitulării necondiționate a Germaniei și a condițiilor de pace impuse de președintele Woodrow Wilson, acesta a fost înlăturat de la comandă de Kaiser-ul Wilhelm al II-lea (Împăratul respinsese demisia înaintată de von Hindenburg, acceptând-o pe cea a lui Ludendorff). Chiar și așa, sau poate tocmai de aceea, carierei militare și succeselor obținute în timpul primei conflagrații li s-au datorat, mai târziu, notorietatea și ascensiunea sa politică interbelică, Ludendorff bucurându-se de aprecierea și susținerea cercurilor naționaliste germane, în rândul cărora prestigiul militar al generalului era unul de necontestat.

Cariera sa politică interbelică a fost una întemeiată pe contestarea sistemului versaillez, Ludendorff fiind susținătorul ferm al teoriei războiului total, expusă și în lucrarea sa Der totale Krieg (apărută în 1935), prin care argumenta importanța mobilizării tuturor forțelor națiunii germane, în perspectiva (una apropiată) a războiului, unul nemilos, care să răstoarne situația existentă.

În egală măsură, de numele lui Erich Ludendorff se leagă și ceea ce îndeobște a fost numit mitul ,,cuțitului sau pumnalului înfipt în spate“ (generalul fiind un susținător fervent al acestuia), sintagmă care se referă, în esență, la o teorie inițiată, me ­ta morfozată și apoi vehiculată intens de reprezentanți ai cercurilor naționaliste și de extremă dreapta din Germania (având ecouri și în Austria), după sfârșitul primei conflagrații mondiale. Potrivit acestora (și în ciuda evidenței privind situația de pe fronturile de luptă din 1918), Germania pierduse războiul ca urmare a trădării de care se făcea răspunzător ,,frontul de acasă“ și îndeosebi o parte din elita politică, cu trimitere la guvernul german, ai cărui reprezentanți semnaseră Armistițiul de la Compiègne, din 11 Noiembrie 1918. Blamul mergea într-atât de departe încât aceiași reprezentanți ai cercurilor de extremă dreaptă îi etichetaseră pe cei care acceptaseră armistițiul (în spatele cărora s-ar fi aflat o uriașă conspirație a evreilor) ca fiind, nici mai mult, nici mai puțin decât Novemberverbrecher (Criminalii din Noiembrie), o aluzie la momentul semnării armistițiului. Aceeași trădare a națiunii germane era imputată bolșevicilor, evreilor și masonilor, considerați responsabili pentru prevederile severe privind Germania ale Tratatului de la Versailles. Proporțiile acestui mit au continuat să crească și să fie alimentate constant, în anii deceniilor interbelice, pe măsura ascensiunii politice a național-socialismului în Germania, căpătând inclusiv o reflectare în caricaturi publicate în periodice controlate de astfel de cercuri, în care, bunăoară, cei considerați „responsabili“ de tragedia germană, precum Philipp Scheidemann (liderul politic social-democrat german care a proclamat Germania republică, deținând mai târziu și funcția de cancelar al Republicii de la Weimar) sau Matthias Erzberger (politician extrem de vocal împotriva războiului și unul din semnatarii armistițiului de la Compiègne, din partea germană, asasinat în 1921 tocmai pe fondul acestor acuze) erau reprezentați înjunghiind soldații armatei germane, pe la spate. Sugestiv este faptul că însăși Republica de la Weimar avea să fie catalogată de propaganda nazistă ca o perioadă a degenerării și umilirii naționale (de care s-ar fi făcut vinovați tot evreii și bolșevicii) înlăturată prin ascensiunea la putere a național-socialiștilor în ianuarie 1933. De altfel, de-a lungul deceniilor interbelice, momentele de apropiere ale lui Ludendorff de acțiunile și proiectele național-socialiste nu au fost deloc puține, între cele mai cunoscute fiind, desigur, și participarea, alături de Adolf Hitler și de alți fruntași național-socialiști, la Puciul de la berărie, lovitură de stat eșuată care a avut loc la München (8-9 noiembrie 1923). Participarea lui Ludendorff la Puciul de la München (Hitler conta tocmai pe prestigiul personal al lui Ludendorff) avea să îi aducă generalului din Primul Război Mondial inclusiv apariția pe coperta revistei „Time“, ediția din 19 noiembrie 1923. Era o nouă lovitură de imagine pentru Ludendorff, care spre deosebire de Hitler, a reușit achitarea (beneficiind de prestigiul său de război, dar și de conexiunile sale) în procesul care a urmat după eșuarea puciului. Fără îndoială, același prestigiu personal a făcut ca încă din timpul vieții și începând chiar cu primii ani ai deceniilor interbelice, Ludendorff să își publice numeroase volume de însemnări și memorii, primul dintre ele apărut în 1919 (Meine Kriegserinnerungen 1914-1918Amintirile mele de război), fiind chiar re-editat, în 1936. Dincolo de succesul de public mai mic sau mai mare, măsurat inclusiv în numărul de exemplare vândute, sugestiv este faptul că una din lucrările sale (Următorul război), în care Ludendorff susținea negru pe alb că ,,evreii trebuiau închiși sau măcelăriți“, s-a vândut foarte bine în societatea germană interbelică.

După lucrarea mo munentală elaborată de Robert Asprey, dedicată însă ambelor personalități militare germane din perioada primei conflagrații (The German High-Command at War: Hindenburg and Ludendorff conduct World War I) și în contextul în care umanitatea a marcat scurgerea unui secol de la izbucnirea și desfășurarea Primului Război Mondial, interesul pentru analiza personajelor-cheie ale taberelor angrenate în conflict a generat aparția unor lucrări noi, multe din ele fundamentate pe surse, informații și interpretări noi. O astfel de lucrare este și cea elaborată de William Brownell și Denise Drace-Brownell, a cărei primă ediție a fost publicată în 2016. Dincolo de operațiunile propriu-zise și de rolul lui Ludendorff în evoluțiile militare, sunt de menționat referirile privind anvergura folosirii, în timpul războiului, a gazelor de luptă (bertolita), stabilindu-se, bunăoară, că într-o singură bătălie, Ludendorff a decis folosirea a 168 de tone de bertolită (p. 50). Prea puțini mai cunosc azi că, între cei afectați profund de folosirea gazelor de luptă s-a numărat – ironia sorții – și un caporal din Regimentul 16 bavarez (Adolf Hitler), a cărui afecțiune cerebrală numită sugestiv cecitate isterică avea la origine tocmai atacurile cu gaze chimice din Belgia, din prima conflagrație.

Pentru spațiul românesc, apariția unei lucrări dedicate lui E. Ludendorff este cu atât mai importantă cu cât acesta a influențat și unele evoluții militare pe frontul românesc, în anul 1916, după intrarea României în război. Concret, după înaintarea trupelor române în Transilvania, Kaiserul decidea înlocuirea lui Erich von Falkenhayn (Șeful Statului Major General) cu feldmareșalul Paul von Hindenburg și locotenent-generalul Erich Ludendorff, ultimul fiind trimis de von Hindenburg la Cartierul General al armatei austriece pentru a analiza cu generalul Conrad von Hötzendorf situația generată de înaintarea românilor. Același Ludendorff a fost cel care a insistat asupra recâștigării inițiativei pe frontul de Răsărit, susținând o înaintare a forțelor lui von Mackensen spre Est, în regiunea Dobrogei, manevră prin care se țintea implicit o stopare a înaintării românești pe frontul din Transilvania, care reprezenta, la momentul respectiv, o chestiune prioritară pentru forțele Puterilor Centrale din regiune. Ulterior, Kaiserul decidea numirea lui von Falkenhayn în fruntea Armatei a IX-a germane (în ciuda relațiilor reci dintre Ludendorff și von Hindenburg, pe de o parte, și Erich von Falkenhayn, pe de altă parte), acesta fiind artizanul contraofensivei germane din toamna anului 1916, pe frontul românesc.

Revenind la Ludendorff, este de amintit că tocmai fascinația pe care acesta o exercitase în epoca sa a făcut ca funeraliile sale (decembrie 1937) să fie reflectate inclusiv în paginile unor periodice de talia și vizibilitatea revistei „Life“, de peste Atlantic, ai cărei jurnaliști trimiși în Germania s-au grăbit să-l elogieze și să îl așeze pe dispărut în rândul celor mai mari generali ai primei conflagrații mondiale, echivalându-i presupusul geniu militar cu cel al faimosului general american Robert E. Lee, din perioada Războiului Civil American.Desigur însă că aceeași fascinație molipsitoare făcea ca unele informații să fie trecute cu vederea sau expuse trunchiat (de la ura sa viscerală față de evrei până la circumstanțele în care, la sfârșitul războiului, Ludendorff fugise în Suedia, deghizat și folosindu-se de acte false), probabil ca urmare a aceluiași imbold de a-l ilustra la superlativ pe dispărut.