Sălbaticul, de Guillermo Arriaga, este o carte care te orbește. Ca într-o mega-producție cinematografică, ești captiv, participi cu trup și suflet, îți taie respirația. Nu te poți desprinde de sarabanda imaginilor pe care le vezi și nu le uiți. Înghiți cu nesaț paginile, pe cât de pline de suspans, pe atât de lirice. De altfel, există pasaje dispuse grafic într-o geometrie ce ne dirijează atenția spre țesătura unui poem fără de care acțiunea romanului ar fi scăpat de sub control. Un liric cerebral, acesta este autorul. Aici e marea lui victorie: reușește să gradeze geometric emoția năvalnică pe care o creează, să-i deseneze arhitectura, să-i marcheze marginile tăioase, colțurile incisive, încărcătura letală. După ce termini de citit, personajele se iau după tine, te trag de mânecă, îți perorează în urechi. Ai nevoie de timp să le alungi din viața ta. Nici într-un caz nu-ți dorești să o iei de la capăt.
Și totuși, eu am făcut asta. De la violența culorilor, am sărit în cealaltă extremă: mi-am propus o a doua lectură ca să descopăr și să urmez firul invizibilității (ca firul Ariadnei) pe care abia l-am bănuit la prima.
Acțiunea se petrece în Ciudat de México, anii ’60. O familie cu doi părinți modești, dar care înțeleg că cea mai valoroasă moștenire pe care o pot lăsa copiilor este educația, își poartă cu efort cei doi băieți la școli prestigioase. Ar fi putut fi trei. Și de aici începe labirintul.
Atracția spre orizontul nevederii este semnalată de eroul principal, Juan Guillermo, al cărui frate geamăn moare în burta mamei, în timp ce Juan alege viața. Se naște însă cu nostalgia dublului, împotriva căruia și-a creat spațiu și l-a învins pentru a ieși la lumină. Un proverb oriental spune: „Nu poți privi în față Soarele și moartea“. Soarele orbește cu prea multă lumină, moartea cu prea mult invizibil. Dar Guillermo tocmai asta face. Își scoate inima din piept și privește cu ea soarele și moartea. Așa fac oamenii liberi. Neliberii și-o țin la loc, ferecată.
În timp, pânza invizibilității devine tot mai deasă. Carlos, fratele mai mare, se dă de partea nevederii pentru că, în urma unor afaceri dubioase, este ucis de o bandă de justițiari fanatici autointitulată „Tinerii Îl Urmează pe Cristos“. Imediat, și părinții devin invizibili, murind într-un accident de mașină provocat, se pare, de inima lor grea. Guillermo rezistă, dar este urmărit de mici morți la fel de invizibili ce au lăsat în urmă fetuși păstrați în formol. Îi pândește avid, în laboratorul de biologie al școlii. Până la urmă, se alege cu unul furat și îl păstrează ca pe o metaforă a morții.
Și firul continuă. L-am urmărit cu obstinație pentru a vedea ce este la capătul lui. Sau cine este. Un om? O fiară? Cel care a scris cartea? Cel care o citește? Este oare dumnezeul consemnat peste tot cu literă mică, de parcă ar fi o boală? Față în față cu fetusul, orfanul nu vede nimic pentru că acela e tocmai ghemul din care a pornit invizibilul ce pare că-i înghite viața.
Indicii există, numai că avalanșa imaginilor te împiedică să le percepi. De pildă, la mormântul lui Carlos, „ca un orb citind în Braille, mama își tot trecea degetele peste inscripția de pe piatră, peste numele fiului ei“ (pag. 98). Apoi vine timpul stafiilor, al copiilor fără formă. Juan se întreabă: „Câți trăiesc prin mine? Câți copii de-ai mei înoată prin sângele meu, așteptându-și sorocul? Dacă îmi țin răsuflarea, îi aud respirând. Le aud gâfâitul, ușoara amețeală. Înoată ca un banc de pești orbi, pe nesimțite, printre arterele mele“ (pag. 154). Mai există și tunelul dintre personaje: „Tunelul s-a îngustat“; „Un soi de tunel mă împidica să văd ce se întâmpla“ (pag. 181). Te sufocă pericolul să nu-ți vezi trecutul: „dacă există un infern, acesta este să nu-ți amintești“ (pag. 184).
Învierea, mai ceva ca moartea, este o izbândă a invizibilității. Indienii amahuaca, ne spune autorul, cred că un copil mort are dreptul să învie, fapt pentru care trupul lui este fiert până când carnea se desface de oase, apoi, din oasele măcinate, se face o făină pe care mama copilului o mănâncă. Astfel micuțul se întoarce în taina trupului matern, se întoarce la viața invizibilă (pag. 416). În altă parte, ni se amintește că pe zidurile mănăstirii Voroneț sunt pictate animale în botul cărora atârnă bucăți de oameni. Aceștia prind viață pentru a-și continua drumul sprte eternitate (pag. 551).
În tot acest hiper-realism presărat cu praf de șoricioaică, nu doar oamenii bat la ușa invizibilității, ci și lupii. Guilleromo își propune să-l salveze de la moarte pe Colț, câinele-lup al vecinilor, care se dovedește a fi lup de-adevăratelea. Îmblânzirea lui este o poveste despre cruzime. În paralel se desfășoară o altă poveste, ce închide un cerc invizibil, cu un vânător inuit, Amaruq, pe urmele unui lup sălbatic, Nujuaqtutuq, tatăl lui Colț. Vânătorul este convins că în acest lup stă pitit spiritul bunicului său. Pare că vânează morți sălbatice, supranaturale, dar aleargă după verigi ce închid imagini psihedelice.
Se poate ucide din cauza privirii, așa cum se poate ucide cu privirea. Ori se poate ucide însăși privirea. În romanul Familia lui Pascual Duarte, de Camilo José Cela, un om își ucide câinele pentru că îl privea insistent, învinovățindu-l. Apoi privește cum sângele închis și vâscos se prelinge în pământ.
Sălbăticiunile pădurilor se retrag, vătămate, în vizuini pentru a câștiga viziuni. Oameni și lupi. Colț fracturează universul inuitului, trăgându-l aproape de Guillermo.
Nu am scăpat de senzația lipicioasă că mă urmăresc lupii lui Aitmatov.
„Voi fi sălbaticul!“, își propune Guillermo și aceasta este o declarație de libertate. Pentru că întodeauna despre libertate este vorba. Înveți compasiunea pentru o fiară, asculți urletele haitei invizibile, știi ce trebuie să faci. Să dăruiești. Să fii prezent. Să ai curajul eliberator.
Despre libertate s-au spus atât de multe, un torent de vorbe complexe și contradictorii care nu au epuizat conceptul, ci l-au făcut și mai nebulos. Libertatea ca paradox: socială, de neimaginat fără constrângeri, interioară, suspectată de ipocrizie atât timp cât nu dă roade concrete, fericirea în închisoare, e posibil așa ceva? Poate, pentru genii. Poate, pentru sfinți.
A fi liber înseamnă a fi tu însuți – și aici ne împotmolim în libertate ca într-o ceață groasă. Oamenii se acceptă reciproc în funcție de mimetismele sociale pe care le adoptă, în funcție de modele, stări recognoscibile. A fi tu însuți înseamnă a fi perfect singur, la marginea invizibilității.
Libertatea înseamnă a nu muri. Este absurd să considerăm liberă o ființă muritoare. Aceasta va lua mereu decizii deformate sub presiunea sfârșitului. Păsările cerului sunt libere nu pentru că zboară nestingherite, ci pentru că își ignoră moartea. Acest vis frumos al vieții eterne le dă un sentiment de plutire care este esența zborului.
Fiind atât de greu de înțeles,libertatea este și greu de recunoscut. Mulți sclavi se consideră liberi din motive hilare, cum ar fi acela că sunt stăpâni pe telecomanda televizorului. Uneori ți se pare că recunoști o ființă liberă. Inima îți sare din piept, vezi cu ea, însă descoperi, bine ascunsă după vorbe mari și declarații patetice, o creatură pipernicită și meschină care confundă libertatea cu violența. Un om neliber mimează generozitatea, însă nu știe să-ți facă un dar fără să-l murdărească. Nu mai poți să-l păstrezi pentru că îți îngreunează sufletul, nici să-l restitui pentru că ai deja mâinile încleiate. Rămâi suspendat în imposibiltatea clipei ca într-un chin fără margini.
A fi liber înseamnă a fi ubicuu, a fi Dumnezeu. Dar nu unul răzbunător, stigmatizat cu minuscule, nu unul bolnav, ci Dumnezeul pentru care eu am recitit această carte urmând firul invizibilității. Mă tem că nici El nu-și acordă privilegiul libertății absolute pentru că a dat legi pe care nu-și permite să le încalce; și pentru că nouă ne-a dat liberul arbitru fără de care am fi niște creaturi inerte, ce și-ar face de râs Creatorul.
Este ceea ce vrea să evite Guillermo, unicul fiu rămas în viață. Din acest motiv se declară neîmblâzit, sălbatic. El oferă daruri care își păstrează autenticitatea, oferă iubirea lui unei femei pierdute, salvând-o.
Îmi amintește de nebunul pe care l-am întâlnit în calea mea, pe străzile pustii, cu libertatea sugrumată. Striga din răsputeri: „Te iubeeesc!“. Eram singuri. Nu vorbea cu mine, dar m-am bucurat că aceste cuvinte au fost spuse exact când am trecut eu pe acolo.