Bunica din partea mamei, Aneta Horga, locuia singură, într-o casă construită cu mâinile ei, la Boroaia (am mai evocat casa), un sat dintre Fălticeni și Târgu-Neamț, și avea și un câine, Hurmuz, pe care noi, nepoții ei, îl iubeam ca pe un frate. Când Hurmuz a murit (de bătrânețe), bunica a adoptat o cățelușă-lup, Ozana, primită în dar de la un vecin. La Boroaia, noi, copiii (adică eu și frații mei mai mici, Sanda și Florin), ajungeam numai în vacanțele de vară, care erau însă destul de lungi (trei luni) ca să ne bucurăm pe săturate de pomi și fluturi, de râuri de munte și zile însorite.
În prima vacanță, Ozana mi s-a părut un cățelandru obișnuit, jucăuș și neajutorat, care trăgea de câte o curelușă de la sandalele mele cu dinții și cădea de fiecare dată în fund, într-un mod caraghios-simpatic. Luam cățelușa în brațe și o țineam la piept cu infinită duioșie, simțind cum și ea se lipește încrezătoare de mine. În asemenea momente, tremura de fericire, dar asta nu mi se părea ceva ieșit din comun, gândindu-mă că orice pui de animal are nevoie de ocrotire.
În a doua vacanță, Ozana era deja un câine-lup în toată puterea cuvântului. Puternică și nesupusă, a venit în întâmpinarea mea la mai mult de un kilometru de casa bunicii. Nici nu coborâsem bine din autobuzul care mă adusese de la Suceava și am și văzut-o apropiindu-se în salturi de mine. Mă identificase probabil de la distanță, după voce, pentru că avea auzul extrem de fin. Era, toată, o explozie de bucurie, iar unii trecători s-au și speriat pentru că în dragostea ei era ceva sălbatic.
Vacanța aceea a fost a unei prietenii stranii, de neuitat, dintre mine și un câine, a unei solidarități fanatice om-animal, a bucuriei fără margini de a străbate în doi câmpiile, luncile și pădurile din împrejurimi. Așa ceva nu mai întâlnisem decât în cărțile lui Jack London. Dacă vreun om făcea greșeala să dea impresia că mă lovește sau doar să ridice vocea într-o discuție cu mine, Ozana se năpustea asupra lui într-o secundă și trebuia să-mi folosesc toată autoritatea ca să o conving să nu-l sfâșie.
În fiecare vacanță, coborând din autobuzul care mă aducea de la Suceava, eram întâmpinat de Ozana, care schelălăia de fericirea revederii. Era ca și cum timp de nouă luni nu ar fi făcut decât să mă aștepte. O dată a venit cu lanț cu tot, pe care îl rupsese prin smucituri, pentru că bunica (după cum mi-a explicat ulterior) nu reușise să o dezlege repede.
Au trecut anii și bunica, imobilizată de la un moment dat într-un scaun cu rotile, a trebuit luată de părinții mei la Suceava. Am găsit pe cineva în sat care iubea animalele (contrar a ceea ce se crede, nu sunt mulți țărani care le iubesc) și i-am încredințat-o, dându-i și o sumă de bani pentru întreținerea ei. Țăranul iubea animalele în felul lui, grosolan. I-a făcut Ozanei o căsuță din lemn masiv și a legat-o cu un lanț scurt și gros de căsuță (care era atât de grea, încât un om abia reușea să o urnească din loc). Nu o dezlega niciodată (spre deosebire de noi, care o lăsam liberă în fiecare noapte).
Devenisem student și altele erau alegerile mele în petrecerea vacanțelor. Timp de doi-trei ani n-am mai ajuns la Boroaia. La Ozana mă gândeam rar și nu-mi imaginam că ea mă aștepta neîntrerupt, zi și noapte. Începea să se agite – avea să-mi povestească noul ei stăpân – ori de câte ori venea în sat autobuzul de la Suceava și părea cuprinsă de o tristețe fără margini când își dădea seama, de la distanță, că nu sunt și eu printre pasageri.
În sfârșit, într-o vară, mi s-a făcut dor de ea și m-am dus s-o văd. Imediat după ce m-am dat jos din autobuz am auzit-o urlând deznădăjduită undeva, departe, în curtea ei. M-am mirat că nu a apărut alergând în salturi ca să mă întâmpine, dar mi-am adus aminte că era legată și că nu se afla bunica prin preajma ei ca să o dezlege. Am mărit pasul tot mai nerăbdător să o iau în brațe, în timp ce inima îmi bătea nebunește. Când curtea țăranului a intrat în raza mea vizuală, am asistat la un spectacol de neuitat. Ozana dărâmase gardul de scândură putredă și, trăgând căsuța grea după ea (lanțul nu se rupsese), a început să înainteze spre mine. Schelălăia îngrozitor și se sufoca (întrucât avea lanțul legat direct de gât), dar opintindu-se, cu eforturi supracâinești, arând pur și simplu ulița cu căsuța pe care o remorca, se apropia tot mai mult. La un moment dat, belciugul de care era prins lanțul a ieșit din lemnul căsuței și Ozana, rămasă numai cu lanțul, s-a avântat spre mine, jeluindu-se și tremurând, din adâncul ființei ei. Sufletul mi-a fost inundat de dragoste și vinovăție. Am îngenuncheat în praful drumului și am ținut-o pe Ozana la pieptul meu minute în șir.
P.S. În Boroaia, pe vremea când eram eu copil, câinii-lup se obțineau din încrucișarea unei cățele domestice cu un lup adevărat, din pădure. Țăranul care avea această îndeletnicire ducea în pădure și abandona, într-un moment al anului numai de el știut, o cățea din sat. Se întâmpla uneori ca ea să fie mâncată de lupi. Dar, dacă era rezistentă (și, probabil, dacă avea „vino-ncoa“), se întorcea în sat zgâriată și plină de spini, dar gravidă!