De la „domnul Proust“ la Tel Quel

 

 

Întrucât volumul de publicistică semnat de Alexandru Călinescu, Instantanee cu final deschis, nu are o notă introductivă a autorului, e greu de spus cu exactitate în ce publicație/ publicații au apărut textele din carte; probabil este vorba, pentru cele mai multe dintre ele, de „Ziarul de Iași“, unde Al. Călinescu are o rubrică săptămânală. Publicistica presupune continuitate și o „spontaneitate“ regulată, ritmică, nu foarte ușor de obținut. Într-un anumit număr de semne, contributorul scrie pentru un public mai larg decât cel de nișă literară și își adaptează stilul pentru a se face mai ușor înțeles. E motivul pentru care publicistica unui critic și istoric literar diferă, în general, de analiza lite rară pro ­priu-zisă, făcută cu alte instru mente.

Cum am citit sporadic „Ziarul de Iași“ și nu cuno șteam contribuțiile de acolo ale universitarului ieșean, cartea de față îmi prilejuiește o lectură de primă instanță. Cea mai plăcută surpriză este că nicăieri, în paginile ei, autorul nu scrie „pe gustul public“. Al. Călinescu nu preia temele în circulație, ci le impune pe ale sale; comentează deseori cărți despre care nu prea se vorbește la noi, inclusiv titluri scoase de editurile franceze și încă netraduse în română; are o problematică variată, literară, politică, socială, istorică, mentalitară… Cartea are, de altfel, două ample secțiuni intitulată, prima, Lecturi, iar a doua, Politică și ideologii: repere și derapaje, în care autorul grupează analizele făcute cărților citite și, de cealaltă parte, comentarii în sfera politicii și a politicu ­lui. Compartimentarea însă nu este și nu poate fi etanșă: printre cărțile din prima secțiune se numără unele de politologie și istorie recentă, iar printre subiectele politice și ideologice din a doua se regăsește, de pildă, fascinația intelighenției pariziene pentru comunism, pentru Stalin și Mao. „Am în bibliotecă – scrie Al. Călinescu în articolul Caraghioslâcuri cu Tel Quel, apărut în martie 2017 – un număr al revistei Tel Quel, și anume numărul 47, datat toamna 1971. L-am păstrat o vreme fiindcă este un număr închinat lui Roland Barthes, pentru care Sollers și ceilalți aveau un adevărat cult. Dacă îl am și acum în bibliotecă este mai puțin pentru articolele despre Barthes (nu mai spun, astăzi, mare lucru), cât pentru cele zece pagini de la urmă unde grupul își prezintă activitatea «revoluționară» și se războ­iește cu dușmanii ideologici, proveniți în principal din rândurile «burgheziei» și ale «revizioniștilor»“. E greu de susținut că publicul larg poate urmări în cunoștință de cauză felul în care publicistul își avansează și abordează subiectul, dar, nepreocupat de o asemenea futilitate, Al. Călinescu continuă netulburat: „Recitesc, din când în când, pasaje din textele respec­tive și mărturisesc că ele au asupra mea același efect pe care îl produc scheciurile unor mari actori comici“. Pe pagina următoare sunt exemplifi­cările, într-adevăr ilustrative pentru delirul ideologic și abandonarea gân dirii critice: „Ce mai aflăm din acele pagini însuflețite de un irezistibil elan revoluționar? Că Tel Quel nu luase atitudine în 1968, atunci când URSS invadase Cehoslovacia, ca să nu dea apă la moară burgheziei și dreptei reacționare. Că imperialiștii precum și revizioniștii (= comuniștii credincioși Moscovei) răspândesc neadevăruri despre revoluția chineză. Că singura teorie valabilă și singura practică într-adevăr revoluționară este gândirea Mao Zedong. Că Tel Quel se opune oricărei mișcări revizioniste și oricărui compromis în universități. Că orice scriitor de avangardă va fi de acum înainte marcat de revoluția culturală chineză. Că intelectualii vor trebui să identifice revizionismul ce sălășluiește în ei înșiși (!), prioritate absolută având reeducarea politică și ideologică.“ (p. 254).

Al. Călinescu va căuta, în activitatea lui publicistică, subiecte de dezbatere în care istoria mare și biografia (incluzând-o pe cea intelectuală), poziția ideologică și angajamentul etic, postura conservatoare ori progresistă și gustul literar se intersectează și se întrepătrund. Într-un dialog cu Cristian Pătrășconiu inclus în carte, răspunzând unei întrebări legate de abandonarea cronicii literare (practicată în anii 1970 și 1980), criticul se referă la tipul de publicistică pe care l-a pus în loc: una „de neconceput în regimul comunist, o publicistică eliberată de (auto)cenzură și în care intrau și comentariile pe marginea activității politice“. „Literatura – adaugă el – a rămas o preocupare constantă, dar i s-au alăturat alte centre de interes – am comentat, de pildă, multe cărți de analiză a fenomenului comunist“ (p. 364). Lărgind puțin cadrul, o asemenea reașezare a perspectivei de lectură și analiză infirmă teoria literaturocentrismului intelectualului român și se explică prin evacuarea forțată a științelor sociale în regimul lui Ceaușescu. În descifrarea unui context, Al. Călinescu folosește interpretări și grile sociologice, politologice, economice, alăturate celei pur literare. Chiar și în cazul lui Proust, nume ce revine frecvent în paginile cărții, publicistul urmărește fapte biografice relevante: „tirania“ pe care o exercita asupra devotatei sale menajere, Céleste Albaret, românii iluștri pe care i-a cunoscut (de Anton Bibescu ar fi fost chiar îndrăgostit și i-ar fi făcut avansuri), bizareriile comportamentale ale marelui scriitor. Astfel, Proust se scula pe la șase după-amiaza, iar menajera trebuia să-i aducă îndată paharul cu lapte, cafeaua și un croissant de care nici nu se atingea. Apartamentul era în întuneric, toate perdelele fiind trase. „Când merge la mondenități nu numai că se întoarce târziu dar o mai ține pe Céleste câteva ore bune ca să-i relateze cum și-a petrecut seara.“ (p. 94). Cu un devotament extraordinar, menajera îl păzește pe „domnul Proust“ și, în 1973, octogenară, își leagă numele (alături de cel al lui Georges Belmont) de volumul memorialistic Monsieur Proust, apărut la jumătate de secol de la moartea scriitorului. Céleste Albaret e deci un adevărat personaj pentru Al. Călinescu, unul, dacă se poate spune așa, existențial, nu ficțional.

Autorul este îndrăgostit iremediabil de Paris, de Franța, de limba și cultura franceză. O a treia secțiune, încântătoare, se intitulează Parisul, firește și ea reunește texte ușor melancolice despre librăriile și cafenelele, bistrourile, parcurile și grădinile pariziene (lipsesc din cadru podurile). „Amplasamentul“ e al unui intelectual rafinat, hrănit cu lecturi și exprimând bine un atașament care este și livresc. Mai stridentă îmi pare poziția ideologică exprimată net, recu ­rent și fără rezerve: un „conservator moderat“, zice el, dar cu tendința de a introduce fenomenele într-o explicație simplificatoare. De fiecare dată, în publicistica lui Al. Călinescu din carte, când e vorba de corectitudinea politică, autorul o amendează sarcastic. La fel, este mereu denunțat „stângismul“, sunt semnalate „pericolele islamismului“, e constatat „falimentul multicul­turalismului“. O citează aprobator pe Alexandra Laignel-Lavastine (aceasta ar fi printre vocile „lucide“…) care numește islamismul „ciuma verde“. În aproape 400 de pagini ale cărții în care se scrie iar și iar despre Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, n-am văzut o singură referință pozitivă (ori baremi neutră) la valorile stângii. Critica de la dreapta a so cietăților occidentale și a lumii contemporane este aici consec­ventă, ceea ce face ca textele pe teme politice să fie destul de predictibile. Știm dinainte ce va spune Al. Călinescu și cu ce argumentație.

Nu-i mai puțin adevărat că unele pasaje despre intelectualii francezi sunt savuroase, iar autorul a făcut investigații detectivistice pentru a se documenta. În iunie 2018, librăriile pariziene au expus grupaje de cărți dedicate aniversării a 50 de la ani de la revoltele studențești din mai 1968. Nu trebuie să ne punem întrebarea dacă Al. Călinescu a „vibrat“ în mai 1968, fiindcă deja cunoaștem răspunsul (n-a vibrat); îl urmărim doar căutând cu încăpățânare o carte demistificatoare. La librăria Gibert, i se indică o sumedenie de titluri despre mai 1968, puse pe o masă, dar detectivul nu se lasă și găsește „sub masă“ (!) cartea ce face „notă discordantă“. În acord cu poziția conservatoare a autorului, „și studenții excitați care ocupaseră Sorbona și gărzile roșii voiau să facă tabula rasa din trecut“. Articolul se intitulează Când Mao cucerea Parisul… și este previzibil, cum spuneam, de la un capăt la altul. O propoziție e însă delicioasă, pe aceeași linie a denunțării stângismului: „Comunismul a inspirat occidentalilor iubiri pătimașe“.

Chiar dacă „instantaneele“ au un final mai frecvent închis decât deschis, cartea lui Al. Călinescu e una substanțială și problematizantă, fiind scrisă cu finețe și eleganță. Autorul și-a luat foarte în serios publicistica.