Poezie de Marta Petreu

 

Cîine alb

Cîine alb rasă nobilă chior și șchiop de statură

măruntă

handicapat și zdrelit

gîturi lungi ciocuri dure portocalii tivite cu albastru

de stîncă

gîștele-l mușcă

are nevoie de ceva – de niciunde nu-i vine

Cu capul culcat pe labele strîmbe

stă pe marginea lumii și numai se uită se uită

știutor ca un om de-o anume etate ori ca Dumnezeu

de există

la piața centrală

la sufrageria cu farfuriile și-argintăria aliniate pe

mese

la sala coroanei

unde fel de fel de personaje împart și primesc

frunze de laur împletite în coronițe cu panglici

pachețele frumos ambalate cu metale încrustate cu

perle rotunde scoase din mare

cruciulițe de noroc pocaluri pentru zilele faste

ciolane

Închid ochii îmi ling pe-ntuneric piciorul ating

cicatricile

pipăi rana

ce zemuiește și coace molcom ca o tocană de carne

pe plită

Ăsta-i conturul

mîrîi cîinește

aici a dat unul cu cizma

aici unul cu sapa

aici a izbit bolovanul

Asta-i viața

clămpănesc eu în aer ca după muște

și-alta nu-i

cîine alb de rasă nobilă chior și șchiop și rănit

aleluia

 

Cîntec de leagăn

Nimeni nu urcă

scara

un pic strîmbă un pic abruptă. Telefonul nu sună

nu bate poștașul s-aducă vești bune din lume

pachete cu cărți

oferte tentante de la firme suspecte pentru ghete

perfecte

livrate acasă pe tavă

nimeni nu mă duce-n ispită să-mi cumpăr ieftin și

iute

cizme roșii

de șapte poște ca ale lui Schlemihl

s-o șterg de-aici cît aș bate din pinteni

aiurea

Seară de miercuri

Tăcerea-i o piatră sidefată de lună

adusă de mine cîndva demult de departe

Mi-amintesc fețele lor unse de pofta ieșită din mațe

să ucidă o ființă umană

Așa că de-o vreme îmi sînt mie postumă

amintirile mele-s ca fînul

sînt transparentă

ca prin umbra grădinii zboară fluturi prin mine

printre coaste ca vîntul prin orgă trec oameni

Eu însămi trec ca gîndul prin ziduri

Numai cîinii pe stradă se mai țin după mine

și îmi ling adidașii

De o vreme

simt că nu mai exist –

poate cîteodată în somn cînd visez că mă doare

Seară de miercuri cu ploaie polară. Nimeni nu urcă

scara

un pic strîmbă un pic îngustă

nimeni nu vine nimeni nu-mi vinde

ieftin

cizmele bune care nu se uzează un pic purtate

ale lui Schlemihl

 

Scara

Deasupra capului meu

noaptea

cineva taie pe tăcute-un chepeng și mă

privește-ndelung

apoi mă trage la el

Pe-acoperiș sînt grămezi de pietriș camioane

betoniere ciment

ce mai

e-un întreg șantier

La lumina săracă a Căii Lactee se construiește în

grabă

o scară spre cer

 

Umblă prin mine

Umblă prin mine ca mîța după șoareci prin pod

eu încă rezist învelișul este aproape intact acoperișul

la fel

ceva probleme cu temelia

dar mîine-o să fugă prin mine ca popîndăii

prin lanul de grîu aproape copt

Deasupra:

soarele – ziua

și-apoi verde-oțet luna

și-apoi cumva și pomișorii cei doi de prohod

cu șapte feluri de prinoase

toate de-ale mîncării

Umblă umblă străina prin om precum tustrele

moirele-n horă

Cu ochi noptatici mă uit la moliile nisipii zburătăcind

împrejur

Nu face nimica nu face nimica

jur eu întruna

ca și cum mi-aș cînta

Pielea mea este o cipcă de mînă

rară

croșetată-ntr-o doară

cu ochiuri largi ca plasa pescarului

da da în batjocură numai noduri și goluri cît groapa

să încapă sălașul

fără ca din greșeală cei ce-l coboară

să-l bată de pereții negri și verticali

Se face seară se face seară

și toți știm că toamna

noaptea-i moale și rea

de smoală

 

La urmă

Fiecare secundă e-o grenadă rotundă de sticlă

care explodează pe tăcute

în celulele toate

la urmă valul de mare spală nisipul l