Universul se sprijină pe absurdități și, fără ele, mă întreb dacă s-ar mai putea întâmpla ceva pe fața pământului.
Feodor Mihailovici Dostoievski
Dimineață, mi-am amintit perfect. Avea cam 80×60 cm, neînrămat, era un ulei pe pânză și reprezenta un peisaj pustiu de iarnă destul de nesigură, cu un cer compact pe un fond crème-café-au-lait, cu duct greu și pastă groasă, dar întinsă bine, doar împiedicată ici-colo în zgrunțuri mici cât gămălia de ac. Culoarea asta ocupa mai bine de trei sferturi din tablou – era un fel de test de anduranță, unde e subiectul? despre ce e vorba în acest tablou? în acest tablou este vorba despre, dar nu știu despre ce e vorba în acest tablou… aici, artistul provoacă un fel de astuțioasă frustrație a așteptării privirii într-o stază cert metafizică și, în același timp, recurge la un machiaverlâc, o tergiversare diabolică a exultației, a catharsis-ului, încercând cumva să amâne conflictul vizual, acea gâlceavă superbă dintre imaginar și real, pe care pictura modernă (și aș adăuga: responsabilă!) o dezvoltă cu o fragilocvență (sau, dacă vreți, fragilitatea elocvenței!) insinuant-recurentă… – pentru ca, în fine, în dreapta, în ultimul posibil interval, să apară profilul evanescent, dar ghicind în spate nuanțe zdrențăroase ca niște flăcări de ocru și vermillon, o siluetă trasată simplu, ca o schiță în creion, fără detalii, cu conturul însă tremurat, dublat continuu de o umbră albastră, al cupolei unei biserici imprecise, șovăielnice. Turla, cu câteva ogive unduite ca niște trupuri de balerine, se termina printr-o cruce subțire, abia vizibilă, cu segmente anapoda și insuficiente.
– Dragă, se numește Tăcere, e pictat acum un an și uite, aici, jos, semnătura autorului.
– De unde-i știți titlul?
– Mi l-a spus chiar artistul, care, culmea! s-a întâmplat chiar azi, când l-am cumpărat, s-a întâmplat să fie acolo… Deși, parcă prea era trasă de păr. Ai fi zis că se vorbiseră. Mă rog! Vas`zică, printre sutele de exponate, pictorul nu avea decât o lucrare, un tablou. De ce eu, ieri, l-am ales parcă vrăjit, chiar pe acela, dintre atâtea înghesuite în devălmășie în prăvălia aia de antichități, habar n-am. Nu mă întreba, că nu știu. Dar, în fine, i-am promis anticarului că-l cumpăr. Și l-a luat de pe peretele din fund, undeva, în dreapta sus, l-a dat jos, l-a șters de praf cu un pămătuf de pene moi și l-am rugat să-l pună deoparte. Voi veni mâine, ca să-l achit. Negreșit!
Visul din timpul nopții începuse așa: era o cameră din hotel, aflată la etajul întâi. 102, parcă. Din vagi pricini, întârziasem. Ceilalți meseni îmi spuseseră șoptit: „E sus! Cred că nu s-a simțit bine“. Am urcat pe scara cu balustrada de metal, completată cu o feronerie neagră, complicată, fezandată bine în art déco, având din loc în loc capul unui leu cam de mărimea unui pumn oțelit (de boxer siderurgist?!), aurit, cu fălcile deschise, gata-gata să înghită pe oricine. Privind în jos, peste marginea galben-strălucindă, tocită de atâtea mâini, se zărea holul enorm, cu deskul recepției, flancat de două dintre cele șase coloane de marmură cafenie vrâstată cu vene groase albe și roșii, terminate sus, în marginea luminatorului decorat în vitralii, cu o imitație de doric aurit. Pașii mi se afundau, sufocându-se, în mocheta groasă, de culoare verde cu linii vișinii late pe margini. Pe pereții tapetați în mătase imprimată cu modele florale albastre pe fond argintiu, se întindea aproape elastic o tapiserie scumpă, veche, cvasi-destrămată, lăsând totuși să se ghicească printre ațele atârnânde, parcă ieșind din perete, silueta unei licorne… Dama se împiedicase în timp și căzuse.
Urcam câte două trepte. Eram îngrijorat. Cu toate că, în ochii tuturor, sărbătoritul era savantul faimos cu privirea severă, academicianul solemn cu bicorn, dascălul veșnic cu ochelarii deasupra sprâncenelor, pe fruntea capului său înnobilat de o carură albă ca și halatul, doctorul tăcut, pierdut în gânduri și cu stetoscopul în jurul gâtului, diagnosticianul infailibil, autorul de tratate îngrozitor de maiestuoase, după care învățaseră sute și sute de generații de studenți, șamanul iubit și respectat al familiei, magul cititor în bătăile inimii universale, vrăjitorul sănătății întregii omeniri, vindecătorul tuturor bolilor de pe pământ… et caetera…et caetera, eu, de ceva vreme, eram foarte îngrijorat de sănătatea lui. Pentru că se micea. Se micșora. I se epuizase materialul biologic. M-am întrebat întotdeauna unde oare se pierde materia noastră umană, cum se topește trupul, aproape de capătul intervalului acela magic, în care am încercat să trăim cu Timpul în pace și concubinaj – cum superb spunea un filosof sceptic și nemântuit – ca doi „asasini, eu omorân- du-l pe el, el omo rându-mă pe mine“? Ce se întâmplă fizic, unde dispare masa propriu-zisă de carne, de piele, de oase, de organe… scuamele, celulele, membranele, nucleele, micronii noștri de viață unde, Doamne iartă-mă, se duc?
Unchiul de venise fragil, friabil, casant, de fiecare dată când ne vedeam, eram extrem de prudent, ca în urma unei palme pe ceafa memoriei, aveam grijă să nu-i strâng mâna prea tare, să nu rămân cu ea țăn dări în palmă. Părea că nu mai pășea pe pământ, ci levita, plutea ca o pasăre (de fapt, ca să fiu mai exact poetic, ca pana din aripa unei păsări).
Ciocănitul discret s-a înfundat pe loc în ușa groasă de lemn lăcuit în negru strălucitor, sinistră parcă, arcuită sus, deasupra, ca intrarea într-un beci. Mai rău mi-a făcut. Și am lovit și mai tare lemnul. Clanța aurită – de fapt, modelul unui șarpe, al cărui cap pica exact pe podul palmei, probabil pentru ca senzația de repulsie rece să fie și mai intensă, oprind din start orice intenție de a deschide ușa și de a intra nepoftit în încăpere – se lăsă încet în jos. Am răsuflat ușurat, de parcă trecusem o probă. Ușa s-a dat la o parte, lăsând lumina să se verse șuvoaie peste mine, în hol. Mă pofti înăuntru.
– Aaa, ce bucurie-mi faci, dragule! Intră. Te-am așteptat jos…
Camera era mare, tavanul cu grinzi negre lăcuite, pereții în calcio-vecchio, cu reproduceri din arta uni ver sală (am zărit în fugă, poftim! ce delicii i se programaseră Unchiului, strălucirile diamantine din Portretul Adelei Bloch Bauer, al lui Klimt, apoi, pe peretele din stânga, deasupra comodei, tot Klimt, Sărutul, văzut pieziș…ce interesant e să vezi tablourile dintr-o parte!). Iar ușile de la balcon, deschise, lăsând chindia să intre și să se bată cu lumina becurilor puternice. Odată, firește, cu vuietul orașului.
– Uite ce cadou mi-am făcut! Da, singur mi-am…
Acum am observat că pe comodă, rezemat de pe rete, aproape gata-gata să se încalece cu Sărutul lui Klimt, se afla un tablou. Se duse iute, surprinzător de agil și veni cu el lângă mine.
– Azi la prânz l-am căpătat, ha, ha! – și zâmbi șiret.
Își ridică ochelarii lui faimoși, fără ramă, deasupra, pe zăgazul sprâncenelor și își apropie privirea, îndem nân du-mă, cu un gest (mai mult o mișcare a ochilor!), să fac la fel.
Avea cam 80×60 cm, neînrămat, era un ulei pe pânză și reprezenta un peisaj pustiu de iarnă destul de nesigură, cu un cer compact pe un fond crème-café-au-lait, cu duct greu și pastă groasă, dar întinsă bine, doar împiedicată ici-colo în zgrunțuri mici cât gămălia de ac. Culoarea asta ocupa mai bine de trei sferturi din tablou, iar, în fine, în ultimul posibil interval apărea în dreapta profilul evanescent, dar ghicind în spate nuanțe zdrențăroase ca niște flăcări de ocru și vermillon, o siluetă trasată simplu, ca o schiță în creion, fără detalii, cu conturul însă tremurat, dublat continuu de o umbră albastră, al cupolei unei biserici imprecise, șovăielnice. Turla, cu câteva ogive unduite ca niște trupuri de balerine, se termina printr-o cruce subțire, abia vizibilă, cu segmente anapoda și insuficiente.
– Dragă, se numește Tăcere, e pictat acum un an și uite, aici, jos, apleacă-te, semnătura autorului.
– Dar de unde-i știți titlul?
– Mi l-a spus chiar artistul, care, astăzi a ținut să fie prezent, atunci când am plătit lucrarea. Bănui însă că la mijloc a fost un fel de complicitate cu proprietarul, domnul Anagnoste, care, apropo, știi că e mai bătrân ca mine, he, hee?… Vine distinsul academician X, colecționar înrăit de pictură românească, ne cunoaștem, ho, hoo, de 30 de ani, de când am deschis, vine mâine, la 12.30, ca să achite tabloul tău, dragă Sașa, sincer, mi-ar face mare plăcere să vii și să-l cunoști! – cred că așa-i spusese domnul Anagnoste artistului, vorbind de la telefonul demodat, din ebonită neagră, aidoma celui pe care-l avea tante Mélanie, sora cea mai mare a Unchiului, Dumnezeu s-o ierte, primit cadou la nuntă. Mi-am închipuit că era singurul obiect de decor (exceptând măsuța stil, acoperită cu foile dintr-un calendar din 1924 !), din cămăruța fără fereastră și cu pereții încărcați de fotografii în sepia, din spatele anticariatului Trésors du Temps – Antichități, de pe Mărmurari, o fundătură ce se face din Cavafi, imediat după atelierul de sticlă rie.
– Dar…altceva! Spuneți-mi, Unchiule, cumva nu vă simțiți bine?
– Nuuu! Da` de unde, dragă… nicio grijă, dușmanii pot să moară liniștiți, sunt, vorba-aia, tare ca fierul, iute ca oțelul! – și se bătu cu palma peste piept. Tuși ușor, apoi, con tinuă:
– Nici vorbă! Însă, stând acolo, la masă și uitându-mă la ei toți, cum mă gâdilau, mă firitiseau, mă mângâiau, mă-mbăloșeau cu vor bele, mă răsfățau și mă țineau în brațe, parcă aș fi fost ori o icoană, ori un bebeluș, în plus, alcoolul părea că pune stăpânire pe ei din ce în ce mai tare, m-a cuprins așa un val de…hai să-i zic duioșie. Drept care, mi-a scăzut glicemia brusc, parcă aș fi avut nevoie să iau în gură două linguri de miere. Și m-am întrebat: Vas`zică, asta să fie oare liniștea pe care o capătă un pater familias, decanul de vârstă, liderul spiritual și afectiv al unei familii numeroase, patriarhul incontestabil, destul-de-înalt-preafericitul fruntaș al unui neam, deci, asta să fie la schimb cu tihna și împăcarea pe care ți le procură senectutea…asta numai… lingușirea? Și m-am ridicat din capul mesei, toți au sărit ca arși, mi-am scos haina și am pus-o pe spătarul scaunului, apoi, în timp ce mă descheiam la primii trei nasturi ai vestei, le-am spus: „Mă duc sus, să mă-ntind puțintel. Voi continuați!“. Pe loc au sărit fetele, împreună cu vreo doi gineri și trei nepoți, mergem noi, papà, hai, te însoțim, te ajutăm să urci… Nu-i nevoie! Nu vă îngrijorați! – le-am retezat cu palma elanul. Mă descurc. Nu sunt încă neputin cios, la vârsta asta, la care…de fapt, o știți, că de-aia v-am și adunat aici! S-au așezat jenați și i-am lăsat să-și vadă mai departe de consum.
– Da, dar, Unchiule, au fost gesturi simple. Sincere. Nu se poate să-i bănuiți de ipocrizie pe cei pe care i-ați invitat să aniverseze, împreună cu dumneavoastră, vârsta unei senectuți, trebuie să recunoașteți, foarte frumoase și lipsite de griji.
– Nuuu. Dar suma lor mi-a făcut rău. Adunarea lor ca într-un mănunchi m-a bulversat. Chiar și excesul de parfum să știi că uneori alungă extazul și lasă loc scârbei. Habar n-am de ce… E un mister. Știu eu de ce eu am patru stenturi, iar tu, niciunul?… Că nu mi te-ai văitat.
– Ce rău îmi pare!
– De ce…că n-ai stenturi, he, hee?
– Nu, Doamne ferește, pentru că n-am fost acolo, ca să…
– Ca să ce?…
– Ca să vă ajut!
– Păi, nu pricepi că am refuzat orice ajutor? Ești turc?
– Aaaa, acum înțeleg!
– Bravo! Așa e, ai ghicit. Da, mi se făcuse un dor nebun de tabloul meu. Sau, ca să mă joc și eu cu vorbele, cum faci tu, aproape vicios de bolnăvicios. Voiam să-l văd de aproape, să-l descopăr, să-l studiez. Nu apucasem să-l despachetez, îl înfășurase domnul Anagnoste în zeci de hârtii de ambalaj lipite cu scotch, de ziceai că mă duc cu el pe avion. Și am reușit. L-am așezat pe comodă, cred că părea destul de pervers, par rapport à Klimt, aflat deasupra. Și, totuși, să știi că, paradoxal, mi s-a părut că au rezonat într-un fel. Într-un fel firește aflat numai în capul meu. Nu mai văzusem Tăcerea, de ieri. Și brusc, după ce mi-am pus, în capul meu și al mesei, întrebarea aia, e drept cam filozofică și pasională, am simțit nevoia, ca o arsură, să revăd tabloul. Cadoul meu pentru mine. Cele două linguri de miere. Era ca o injecție. Simțeam că nu mai aveam adrenalină în corp. Și îmi trebuia un întăritor.
Rezemat de cele trei perne una peste alta, însă într-o poziție neglijentă, lăsat un pic într-o parte, din cauza unui pliu al pilotei. În timp ce el s-a așezat pe marginea patului, cu capul plecat, ochii închiși, bărbia-n piept și mâinile în poală. Părea un suveran mâhnit, un monarh căruia îi lipsește împărăția. Roșul zmeuriu al amurgului ce intrase prin ușa de la balcon i se lipise de spatele capului și parcă îi deschisese o rană sângerie la ceafă. Sângele i se scurgea pe umeri, mânjind cămașa albă. În timp ce, în contrast, fața-i părea ca de ceară, sub lumina galbenă a becurilor din tavan. Ce să spun, compoziția insolită se încheia destul de lugubru, cu cele două nuanțe – de roșu purpuriu și de galben arămiu – macerate, amestecate pe paleta unui pictor inexistent și întinse pe suprafața tabloului lăsat șui, într-un peș, pornind parcă, într-o irepresibilă alunecare în jos, până ar fi înghițit cupola bisericii și turla. Cu totul.
M-am așezat pe scaunul din dreapta biroului, lângă ușă. Ușor, încet, discret și fără expunere largă. În așteptare.
L-am mai privit o dată. Așa cum stătea pe marginea patului, cu picioarele încrucișate (își scosese pantofii), Unchiul părea o variantă vie a statuii Gânditorului, cu diferența că nu-și ținea bărbia în palmă și cotul pe genunchi (în plus, era și în ciorapi!). Pe de altă parte, după ce văzusem toate variantele lui Rodin, ar fi fost caraghios, dacă nu jenant, ca să nu spun deprimant, să găsesc o copie a faimoasei lucrări într-o cameră de hotel departe, într-o margine de lume. Exclus! Apoi, Unchiul părea, în realitate, mai degrabă efigia ostenelii, a sfârșelii, a istovirii universale, într-un fără rost cumplit de contagios. La ce i-a folosit oare că a vindecat atâta și atâta lume, din moment ce aceasta, da, lumea – fie luată în întregul ei, fie pe porțiuni, secvențe și popoare – e gata oricând să dispară, să alunece în neant? Într-un neant a cărui progresie n-o poate opri absolut nimeni și nimic, nicio ființă, nicio forță, nicio ocârmuire, niciun tratament. Căci totul e ineluctabil. Totul curge în jos. În prăpastie. Niciodată în sus, fir-ar să fie, în cer. Oare de ce? Poate numai Dumnezeu știe… Cu toate că și acolo, lucrurile nu par atât de sigure.
– Vreți să plec?…
A deschis brusc ochii, a ridicat capul cu privirea către mine – ușor buimacă, e adevărat – ca și cum l-aș fi tras afară cu un otgon din mocirla unui somn vecin de palier cu moartea.
– Nuuuu, nici vorbă, dragul meu… Auzi, știi ce, hai să mergem!
S-a în cheiat la vestă, apoi, s-a dus la baie. L-am urmă rit prin ușa des chisă cum își aranjează nodul cravatei și își în cheie nasturele cămășii, apoi, după ce-și făcu palma căuș sub jetul de apă de la robinet, își umezi buzele și își dădu cu palma udă peste față și peste cele câteva șuvițe de păr, până spre ceafă. Rana dispăruse. Cămașa era curată. Apoi, își puse ochelarii pe care-i lăsase pe marginea chiuvetei. Într-o ultimă clipă, se uită fugar, dar radios, în oglindă. I se păru că trebuie să fie mulțumit. Ba chiar satisfăcut. La urma urmei, nu spunea un mare gânditor că trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit?!
A luat tabloul de pe pat și l-a așezat din nou pe comodă, sub Sărutul lui Klimt. Îl mângâia cu privirea.
– Să încuiem bine ușa, că avem acolo o comoară! Îndesă cheia cu brelocul triunghiular de plastic în buzunarul drept al vestei. Apoi, am coborât, eu în spatele dânsului, ținându-ne de balustrada de fier cu lei de aur inserați ici-colo.
– La mulți ani, Unchiule!
Abia ajunși jos, în lobby-ul hotelului, s-a oprit și m-a îmbrățișat. În tăcere…