Lidia Vianu: „Nu plagiatul folosind Google ar trebui să ne alarmeze, ci sărăcia inteligenţelor care nu au cu ce îl înlocui.“

Monica Manolachi: În scurt timp va fi lansată a patra ediție a Concursului Național pentru Traducerea Poeziei Românești „Lidia Vianu Translates“. Cine se poate înscrie? Care este menirea concursului?

Lidia Vianu: Mi-aș dori să se înscrie mulți poeți buni. Alegerea mea nu vizează calitatea poetului, ci preferințele traducătoarei: aș vrea să îmi placă ce traduc, ca să pot alege cuvintele în limba engleză și cu sufletul, nu numai prin echivalare.

Deși este foarte complicat să publici poezie dintr-o țară ca România la o editură din Anglia, acesta este scopul meu. Dacă nu vorbitorii de limbă engleză, cine să citească traducerile mele? Așa că, în concluzie, încerc un scrânciob cultural. Evident că un poet bun va atrage și un cititor de poezie engleză—cu condiția să funcționez eu corect.

Poeții români selectați anul trecut au apărut în volumul bilingv Cinci poeți români / Five Romanian poets la Editura Muzeului Literaturii Române. Poezii de Romița Mălina Constantin, Diana Geacăr, Emil Nicolae, Ioan Es. Pop și Floarea Țuțuianu au trecut râul spre cititorii de limba engleză. Ce a însemnat selectarea și traducerea poeziilor primite în concurs?

La prima ediţie am avut un juriu de critici foarte buni. Ei au ales corect. La a doua ediţie, am fost eu singură, şi deliberat subiectivă. Am învăţat din experienţă că aceea este calea. Un poem tradus este un poem pe care ţi-ar fi plăcut să-l scrii tu însuţi…

Ce doriți să transmiteți potențialilor cititori de poezie românească prin intermediul textelor câștigătoare?

Aici este marea problemă. Versurile în limba engleză nu se adresează unui public românesc. Tocmai de aceea am şi un consultant nativ—Anne Stewart, o poetă cu care lucrez de mai mulţi ani. Pasul următor este să duc traducerile mele în spaţiul englez.

Acolo este proba de foc.

Eu încerc de mult acest lucru. S-a întâmplat cu volumele traduse de mine din Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ion Mureşan, Mircea Ivănescu… Au fost editaţi de Bloodaxe, printre alţii. Marin Sorescu a intrat în manualele de şcoală din Anglia şi a ajuns libretul unei opere de succes în SUA, cu Puntea, volumul tradus de mine cu Adam Sorkin.

Nu de perseverenţă duc eu lipsă. Nu-mi aduc aminte vreun lucru important în viaţa mea, la care să fi renunţat de bună voie. Concursul acesta de poeţi români este poate cel mai important moment din toată activitatea mea de traducător. Dar, fiind vorba de o ţară mică şi de o limbă aproape necunoscută, pe lângă perseverenţă, nu mi-ar strica să am de unde alege texte foarte bune. Mi-ar prinde bine şi un pic de noroc.

Acum aproape 15 ani ați înfiinţat Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan la Universitatea din București, o adevărată școală de traducere literară. Prin ce se diferențiază MTTLC de alte masterate de traducere? Cui se adresează masteratul?

Într-un fel, MTTLC este echivalentul în plan didactic al Concursului de Poezie. Habar nu aveam cum se începe, ori ce se face la un program masteral. A fost un scurt moment bun, am avut libertatea să-l pornesc, şi, deodată, m-am trezit cu 120 de studenţi în an.

Filologii voiau literatură. Ieşeau din anii de licenţă, când făcuseră gramatică transformaţională, cursuri de literatură care îşi începuseră lunga prosternare în faţa teoriei. Era o derută generală. Absolvenţii nu mai voiau să fie profesori, nu mai voiau să lucreze ca traducători. Filologia începuse să-şi piardă cele două meserii datorită cărora exista de câteva secole.

MTTLC s-a născut din imaginea studentului la engleză, aşa cum o aveam eu în minte în acel moment. Este foarte important să ştii ce le trebuie studenţilor tăi. Nu ca să le îngădui comoditatea, nici ca să le pui în mână o diplomă de masterand şi atât. Ca să nu moară acest program, de când l-am înfiinţat, mă simt ca Ana lui Manole, zidită în cursurile, stagiile şi mai ales masterclass-urile lui, puţin câte puţin.

M-am folosit de intuiţiile mele didactice, de vocaţia mea de dascăl (singura mea vocaţie adevărată), de faptul că, atunci, în 2006, cunoşteam orizontul de aşteptare al studenţilor. Între timp, s-au mai modificat datele problemei. Schimbarea mentalului este ocupaţia de căpătâi a studenţilor, cum este şi firesc pentru orice generaţie tânără.

Am ajuns într-un punct în care mă uit neputincioasă cum meseriile tradiţionale ale filologului se duc pe apa sâmbetei. Literatura aproape că iese din discuţie. Iar atunci când citesc, studenţii mei merg la cărţi de care eu nu ştiu dacă mă pot apropia. Star Wars, Game of Thrones, fantasy, romance

Când am intrat eu la engleză, după ce urâsem cu patimă şcoala comunistă (inclusiv idilizaţii ani de liceu), am descoperit adevărata bucurie de a învăţa. Comunismul a distrus în elevii de şcoală bucuria învăţării. Ca studentă, însă, am fost îndrăgostită de fiecare clipă din cei 5 ani de facultate. Şi, acum, vine eliberarea de comunism peste universităţi, şi ce fac profesorii care se simt liberi? Predau dileme identitare ori psihologia marginii la cutare ori cutare autor. Autori care, oricum, nu sunt pe lista prioritară de lecturi a studentului… Ce n-a distrus comunismul, distrug fanii teoriei în acest moment.

Şi ne mai mirăm că lucrările învăţăceilor vin copiate de pe Google. Din mărturisirile lor absolut oneste, am aflat că acest lucru studenţilor li se pare firesc. Dacă sunt deja pe Google „comentariile“ literare, gândesc ei cu mintea de şcolar proaspăt intrat la facultate, nu mai bine iau de acolo? Ştiu eu mai mult decât ele? Nu plagiatul folosind Google ar trebui să ne alarmeze, ci sărăcia inteligenţelor care nu au cu ce îl înlocui.

Dacă am vrut să demonstrez cu acest MTTLC ceva diferit de multe alte programe (unele din alte ţări decât România), acel lucru este că plagiatul este o gogoriţă. Google nu este un duşman. El este o coborâre pe scara evoluţiei, dar acesta este alt subiect de discuţie. La MTTLC, studenţii nu au ce copia. Acesta este testul unui program care informează, dar şi formează.

Dacă am reuşit ori nu, ca fostă masterandă MTTLC, poţi tu aprecia mult mai bine decât mine. Eu am întotdeauna emoţii când vine momentul să mă raportez la studenţii mei, să evaluez ceea ce ar trebui să fi învăţat ei de la mine. Dacă nu au niciun fel de entuziasm pentru ceea ce lucrăm împreună, e trist. Ce frumos zicea Noica: „Un tânăr căruia nu-i poţi trece nici o incertitudine îţi este o înfrângere.“

Unde se pot afla informații despre program? Cum sunt cursurile, atelierele și stagiile profesionale și la ce tip de resurse au acces masteranzii?

Avem o pagină a MTTLC, aici http:// masterat.mttlc.ro/ Dar, de fapt, e plin internetul de ceea ce am făcut ori vom face. Revista programului—Translation Café, editura programului—Contemporary Literature Press [ https://editura.mttlc.ro ], master- class-uri cu poeţi englezi ca stilizatori. Avem sprijinul constant al Universităţii din Bucureşti, al British Council, Institutului Cultural Român, Uniunii Scriitorilor, Muzeului Literaturii… Toate aceste instituţii ajung, mai devreme sau mai târziu, să deschidă o cale masteranzilor care se încumetă să le abordeze. Încerc din răsputeri să îi pun pe studenţi în legătură cu sectorul care îi interesează. Prima resursă a acestui program este reţeaua mea de contacte culturale.

Stagiile profesionale sunt un punct nevralgic, pentru că MTTLC nu acceptă hârtii de la locul de muncă. Acelea sunt ore plătite (pentru lucruri fără legătură cu programul, de obicei), şi noi considerăm că cei care intră în program trebuie să facă practică în program, şi nu în afara lui. Stagiile noastre sunt: editura programului, traducerea site-ului Radio România Muzical, supratitrare pentru TNB, subtitrare pentru TVR (colaborări cu profesorul lor de subtitrare, Bogdan Stănescu, sau alte firme de subtitrare filme şi TV), tehnoredactarea revistei programului, şi multe altele.

Ar fi important de ştiut că disertaţiile la MTTLC sunt de fapt cărţi traduse de masteranzi. Am tradus poeţi români, poeţi englezi, prozatori români. Din acest motiv spuneam mai devreme că nu ne îngrijorează plagiatul. Nici nu văd cum s-ar putea plagia. Aceste cărţi de început de drum se publică, după absolvire, în revista programului. Pe scurt, MTTLC dă masterandului un fel de work history. Le dăm chiar o listă de stagii efectuate, un CV semnat de Decanul Facultăţii şi de Rectorul UB—un formular adăugat în premieră de noi la Foaia matricolă.

Esenţială este editura programului. Acolo fac masteranzii corectură, confruntare de text, editare, dactilo: adică ceea ce se întâmplă în orice editură, doar că noi suntem exclusiv online şi tot exclusiv didactic şi non-profit.

Dacă aş avea ajutor, am putea face mult mai mult. Idei am, dar nu le pot duce pe toate. Colegii mei mai tineri, cum este şi firesc, au viaţa lor, se întreţin greu—ca toată profesorimea română… Eu m-am mutat un pic în MTTLC. N-aş îndrăzni să zic, „MTTLC c’est moi“, dar inversul s-ar putea să fie adevărat.

Încerc să le dau masteranzilor ceea ce cred că mi-ar fi plăcut şi mie să am. Publicare în revistele naţionale, contacte cu instituţii culturale prestigioase, cu autori de bună calitate, cu traducători. Între 25 – 29 noiembrie am avut un Masterclass la care au participat 17 traducători români adevăraţi, tineri şi foarte muncitori—în carne şi oase. El s-a numit „Cum începe profesia de traducător literar?“ Anul trecut, iată ce s-a întâmplat la Masterclass-ul unde a venit Editura Bloodaxe să lucreze cu masteranzii: https://editura.mttlc.ro/masterclass-bloodaxe-books-2019.html

Ce condiții scrise și nescrise sunt necesare pentru a finaliza cu brio o disertație în domeniul traducerilor literare?

Depinde mult de tema disertaţiei. La MTTLC avem un format nou în fiecare an. Am făcut ediţii bilingve critice din autori clasici englezi, dar am făcut şi ediţii bilingve din autori contemporani, români şi englezi. Cum noi ţinem să şi publicăm disertaţiile, avem mare grijă să respectăm legea copyright-ului.

Un lucru este comun tuturor tiparelor prin care am trecut din anul 2007 (prima serie de absolvenţi) până astăzi: dragostea pentru cuvintele autorului şi priceperea de a respecta, în ambele limbi, înţelesurile lui. Traducătorul nu este autor nici măcar pe jumătate, dar, odată tradusă în limba română, opera pe care o traduce el respiră prin plămânii lui, vede cu ochii lui, aude cu urechile lui, se scaldă în fiinţa lui fizică. Autorul şi traducătorul devin colocatarul unei închipuiri pe care amândoi o iubesc. Aceasta este regula de bază. Restul sunt îndrumări de editare…

Într-o perioadă în care internetul ne transformă modul de a citi, de a scrie și de a relaționa, le propuneți masteranzilor un mix de teorie și practică, astfel încât traducătorii literari în formare au șansa de a porni la drum cu dreptul. Ce presupune profesionalizarea la acest nivel?

Gândirea teoretică este un semn de inteligenţă. Vocabularul teoretic vehiculat, însă, în nesfârşite citate comparative este arta celor care nu vor decât să ajungă şi ei în grupa mare. Creaţiile acelea lexicale refolosibile în mod agresiv şi progresiv pe glob nu descoperă deloc America: aş spune că ele sunt o cale sigură spre decerebralizare.

Ceea ce nu pot gândi şi exprima clar devine cel puţin suspect. Dacă ne place ce spune un critic la modă (din grupa celor pe care—„Cum, nu i-ai citit?! Câtă ignoranţă!“), foarte frumos: învăţăm de la el, în procesul de a ne formula un discurs propriu, altul decât al lui. Aşa văd eu libertatea de exprimare. Nu incitând studenţii în filologie la servilism intelectual îi vom feri pe aceştia de dilema plagiatului.

Complicarea discursului critic parazitează textul literar discutat. Legea primordială a traducătorului este tocmai să nu paraziteze textul original. El apără textul literar, cu tot cu unicitatea limbajului şi a înţelesurilor lui. Este o diferenţă evidentă aici: în vreme ce poetul, sau romancierul, se bucură pentru că se crede ca nimeni altcineva, criticii mărunţi şi ucenicii lor pe linie didactică au dezvoltat un supărător spirit de turmă.

Fără a cădea în psihoza „rezistenţei“ de un fel sau altul, eu ştiu cu siguranţă că nimeni nu mă va putea vreodată înregimenta. Prin urmare, ocolesc „teoria traducerii“, dar citesc pe adevăraţii teoreti ­cieni—aceia despre care zicea cândva Paul Valéry: „L’homme de génie est celui qui m’en donne.“

Regula de bază a cursurilor la MTTLC este să ne facem înţeleşi. Profesionalismul nu stă în discursuri năucitoare, pe care cu greu le urmărim, pentru a descoperi în final că nu suntem cu nimic mai avansaţi decât înainte de a le auzi. Ideile sunt frumoase numai dacă duc undeva. Ţinta noastră la MTTLC este calitatea textului tradus de studenţi. Dacă ideile profesorului îl ajută pe masterand să ajungă la un text cât mai apropiat de original şi la fel de convingător, înseamnă că ne-am făcut datoria. Dacă nu—nu.

Ce semnale primiți de la absolvenți?

Absolvenţii noştri sunt de două feluri.

Unii dintre ei cedează în lupta pentru existenţă, şi se angajează la felurite firme internaţionale, unde vând, explică, de multe ori ascund adevărul despre o marfă ori alta—şi totul se petrece la un birou învecinat cu o sută, o mie de alte birouri similare, şi întotdeauna cu un telefon în mână. Aceasta este o slujbă virtuală. Ea nu este o profesie, şi probabil va fi înlocuită într-un timp mai scurt decât a durat viaţa meseriei de cizmar, să zicem.

A doua categorie este aceea a temerarilor şi pasionaţilor, care ţin cu dinţii de ceea ce le place să facă, şi după o vreme chiar învaţă să facă lucrul acela foarte bine. Ei devin profesori, ori traducători literari.

De-a lungul timpului, am învăţat un lucru: nu eu decid ce e bine pentru studenţii mei. Eu doar încerc să îi ajut să o ia pe drumul ales de ei. Prin urmare, nu prea aştept să vină cineva să ne spună că i-am schimbat viaţa. Dar, recunosc, mă bucur mult când cineva îşi aminteşte de MTTLC ca de un loc privilegiat.

În 2019, la Masterclass-ul de traduceri literare al masteratului a fost invitată renumita și prodigioasa editură britanică Bloodaxe Books. Ce a însemnat acest lucru?

Editura Bloodaxe la MTTLC a însemnat, în ordinea importanţei, în jur de şapte ani anteriori de încercări nereuşite, apoi un moment de graţie când masteranzii au înţeles că totul este posibil—şi clipa viitoare, când unii studenţi se vor întoarce, poate, şi ne vor mulţumi. Sau nu.

Neil Astley, directorul editurii, a venit cu patru poeţi de prim rang. Aceştia au început cu o lectură din poemele lor. Din acest lucru au înţeles masteranzii cât de importante sunt în lume lecturile publice de poezie, şi de ce, cu un an înainte, am adus poeţi şi prozatori români să se întâlnească cu ei. Pregăteam momentul când ei vor traduce poezie românească, iar poeţii englezi vor stiliza. Ceea ce s-a şi întâmplat. Din lucrul cu poeţii nativi, care au stilizat traducerile masteranzilor din poezia românească, sper că MTTLC-iştii au priceput de ce spun eu mereu la curs că un român nu poate traduce literatură în engleză fără un co-traducător nativ.

Neil ne-a dat şi 40 de poeţi Bloodaxe, cu care au luat studenţii legătura prin email. Le-au tradus 50 de poeme fiecăruia, şi şi-au scris disertaţia în acest fel. Chiar acum începem să publicăm aceste volume ale masteranzilor, care cred că au dus la prietenii durabile între studenţii noştri şi poeţii englezi.

Nu a fost un drum uşor să ajungem aici, şi încă mai am nopţi când mă scol din somn cu spaima că, din cauza bugetului nostru, a posibilei lipse de interes a Editurii Bloodaxe, acest lucru nu se va întâmpla, ori, şi mai rău, poeţii vin, dar masteranzii, nu—ce aş fi făcut eu, după atâta zbatere, într-o sală goală?

Cred că unii dintre studenţi au înţeles şi s-au bucurat de ceea ce am putut oferi, după toată administraţia din spatele cortinei. Ceilalţi, probabil, încă sunt nemulţumiţi că au fost siliţi să vină de luni până vineri, când ei aveau slujbe de la care nu puteau lipsi. Nu ar trebui să permită statul român să existe această categorie de student-navetist. Europa a destabilizat o tradiţie academică de 5 ani, care acum e tranşată în 3 ani insuficienţi pentru formare, şi 2 ani când, absolut la fiecare serie, trebuie să explicăm că noi nu tolerăm absenţele, că bugetul la MTTLC nu înseamnă că statul îi plăteşte ca să se ducă la slujbă. Dar să nu uităm că cel puţin jumătate dintr-un an de MTTLC-işti sunt de fapt plătitori de taxă…

În 2004, la Bloodaxe Books a apărut volumul The Bridge de poetul Marin Sorescu, pe care ați tradus-o împreună cu Adam J. Sorkin și care a fost premiată de London Poetry Society. A fost acela un impuls semnificativ pentru ceea ce avea să devină MTTLC?

Toate micile mele reuşite au devenit paşi pentru MTTLC. S-a creat o reţea de relaţii culturale ca o plasă de păianjen, invizibilă, dar eficientă. Sunt recunoscătoare tuturor celor care au acceptat să vină la noi, invitaţi de Elena Vlădăreanu şi de Doina Ruşti, şi care i-au ajutat pe MTTLC-işti să cunoască pe viu literatura română, ca s-o traducă şi s-o trimită în lume.

A apărut volumul bilingv Four British poets / Patru poeți britanici, în care sunt incluși autori contemporani de marcă, publicați de Bloodaxe Books. A fost o bucurie să-i vedem pe Imtiaz Dharker, W.N. Herbert, George Szirtes și pe Mark Waldron la București primăvara trecută. Ce s-a dorit a transmite cititorilor?

A fost mai întâi un gest de mulţumire invitaţilor. În al doilea rând, cartea dezvăluie cititorului român încotro merge poezia engleză azi şi cum sună poeţii foarte buni.

Ce evenimente asociate masteratului urmează? Ce proiecte editoriale pregătiți în perioada următoare?

Voi lansa a patra ediţie a Concursului Naţional de Poezie „Lidia Vianu Translates“ (informaţii pe pagina de Facebook Lidia Vianu Translates, https:// www.facebook.com/Lidia-Vianu-Translates-464695870633663/).

Singura condiţie de participare este ca, la o dată pe care o voi anunţa la primăvară, să-mi trimită poeţii prin email 5 poeme, cu numele lor, un scurt bio, şi menţiunea „Pentru Concurs“.

Mi-aş dori atât de tare să se înscrie toţi cei care se ştiu poeţi buni… Aş vrea să încerc să lansez pe piaţa de limbă engleză cartea tradusă de mine anul viitor. Eu nu dau etichete poeţilor. Îi chem doar ca să adun poeme pe care să le traduc şi cu sufletul, nu numai cu cunoştinţele mele de limba engleză.