Recuperarea operei comparatistului și scriitorului Alexandru Ciorănescu, care a început anul trecut prin publicarea volumului său de amintiri (prezentat la timpul potrivit în paginile acestei reviste de Răzvan Voncu), nu va fi un lucru ușor de făcut cu bibliotecile închise și de fapt cu toată activitatea culturală pusă în bernă de evenimentele realmente catastrofice care s-au abătut asupra lumii, fără să ne ocolească nici pe noi, în niciun fel. Dar acesta nu este un motiv să nu începem pregătirile încă de acum pentru a nu lăsa să se piardă ceea ce este deja în conștiința și în mapele cu fișe ale generației mele. Iar această recapitulare nu poate fi completă fără a ne mărturisi respectul în fața savantului care a lăsat opere de neînlocuit, traduceri și exegeze solide asupra operelor și ansamblului celor mai importante culturi latine din Europa: franceza, spaniola și italiana.
Imensa și rafinata operă de comentator a acestor literaturi începe pe băncile Liceului Spiru Haret într-o revistă al cărei nume, „Vlăstarul“, este binecunoscut în perioada interbelică. Aici a publicat Ciorănescu primele lui texte între care și o poezie. Revista era nutrită cu texte de C. Noica (tot poezie), B. Brezianu sau Eugen Ionescu, dar mai ales de Mircea Eliade, cu trei sau patru ani mai mare decât Ciorănescu. Dar distanța – care era mare în școală – aici fusese estompată prin faptul că lucrau amândoi la revistă și că tânărul Ciorănescu avea curiozități cărora le răspundeau cărțile lui Eliade: acesta îi împrumuta operele lui Macchioro, probabil cele despre orfism. În această revistă debutează Alexandru Ciorănescu la treisprezece ani cu o compilație mărturisită despre Michelangelo și va mai colabora; redacția, care revenea în întregime elevilor, încuraja diversitatea și chiar versatilitatea căci setea lor de noutate și de a discuta totul răspundea unei atmosfere deschise, favorabilă celor mai pretențioase visuri cum puteau fi cele după împlinirea vechiului deziderat al Marii Uniri.
În toată această efervescență, Alexandru Ciorănescu se înscrie, în primul rând, prin lecturi nesățioase care îi depășeau cu mult vârsta și debilitatea privirii. În școala din Moroieni, unde părinții săi erau institutori, începe de fapt drumul care-l va purta prin lume, printre cărțile care i-au ghidat pașii și i-au înlesnit o carieră pe care nimeni nu și-ar fi putut-o imagina atunci; într-adevăr, împreună cu descoperirea că ochii săi aveau nevoie de ochelari ca să vadă și de aproape, și de departe, cel mai remarcabil eveniment al vârstei a fost întâlnirea cu cartea. Zburdalnic și iubit de copii, amator de ieșit la pădure, la scăldat și diverse șotii, el n-a ajuns la carte ca la un instrument de joacă, ci din curiozitatea și din atracția pe care cartea a exercitat-o asupra lui încă de la început: acum trebuie să fi deprins obiceiul de a deschide orice carte îi ajunge în față. Era, de fapt, o epocă de avânt al învățământului stimulat și organizat de legile create și modernizate sub ministeriatul lui Spiru Haret, repetat de mai multe ori la începutul secolului trecut. Pe scurt, în cei trei ani cât a urmat școala din sat, unde se dusese singur, înainte de a împlini vârsta, terminase toate cărțile din biblioteca tatălui „relativ bine alimentată“, și pe aceea a școlii, unde a fost atras de colecția revistei „Albina“ în care citea mai ales articolele lui Coșbuc. Plecând deci la București după primii trei ani de școală primară, „duceam cu mine un bagaj de lecturi literare mai bogat decât cel pe care e silit în general să-l poarte un absolvent de bacalaureat“. Prima poezie de care-și aduce aminte este Cântecul lui Mihai Viteazul din colecția lui Alecsandri: ea i-a dezvăluit capacitatea de seducție a ritmului și a sonorităților unei poezii care „striga la mine, sărea peste gardul literelor mărunte, mă obliga să-i răspund“. Toate acestea se petreceau „între cinci ani, când am început să citesc, și cinci ani și zece luni, când m-am dus pentru prima oară la școală, de unul singur, să văd ce-i aceea școală“.
În București, lucrurile se schimbă pentru că și mediul era altul. Aici se întâlnește nu numai cu poezia lui Ion Barbu, ci și cu el în persoană, pentru că acesta era coleg cu fratele său mai mare Nicu, și el matematician. Odată trecut bacalaureatul, tânărul Ciorănescu se înscrie la Facultatea de Litere, specialitatea română-franceză. Aici abia începe adevărata sa carieră de cercetător, unde pregătește pentru a fi discutate public două lucrări care vor apărea în anuarul „Cercetări literare“ al Seminarului de istoria literaturii românești abia după ce el terminase licența: este vorba de un studiul erudit al unei cărți populare (Întrebări și răspunsuri, în vol.I, 1934) și prima cercetare asupra operei istorice a lui Budai-Deleanu, explorat până atunci doar ca autor al Țiganiadei (în vol.II, 1936). Niciodată mulțumit numai cu ceea ce era obligat să facă, Al.Ciorănescu a urmat în același timp și secția de italiană: de aici a rezultat un catalog al manuscriselor italienești din Biblioteca Academiei și un studiu despre Scriitorii români și Italia, apărut în revista „Roma“. Se pregătea deja să plece la Paris pentru un doctorat în literatură comparată și era ocupat cu cercetarea unor chestiuni destul de variate pentru un „începător“: de aici vor ieși mai multe studii pe care le va publica în anii următori în „Viața românească“ sau în „Revista Fundațiilor Regale“: Opera istorică a lui Ion Budai-Deleanu, Prima piesă românească de teatru: Occisio Gregorii, A doua operă a lui Eminescu și altele. Ele au apărut și în volum, mai târziu și în general revăzute, așa cum este cercetarea despre Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui pe care a scos-o din depozitele Seminarului și a tipărit-o abia în 1943, când era în Franța și își luase deja doctoratul. Nu urmărea nici un scop deocamdată, cum spune el, „nu mă pregăteam să devin comparatist în vederea unei catedre care nu exista, ci în urma sfatului părintesc de a studia ce-mi place și comparatismul era cea dintâi curiozitate sau poate cea dintâi vocație a mea“.
În acei ani de la începutul carierei sale, domeniul care l-a interesat cel mai mult a fost cel al literaturii române în perspectivă comparată, iar lansarea sa în marea publicistică are loc în 1930, când era încă student, într-o revistă efemeră scoasă de G.Călinescu din care au apărut numai două numere: „Capricorn“. Călinescu lansează în această revistă un atac la adresa gândiriștilor și a poeziei lor, mai ales a lui V. Voiculescu, „plasatorul de căpetenie al îngerilor în literatura română“ (De disparitione angelorum), iar Ciorănescu răspunde în aceeași revistă atacurilor la adresa lui Călinescu, implicit împotriva lui Mircea Eliade care revendicase pentru generația sa – respectiv a gândiriștilor – dreptul de a prelua ștafeta noilor dezvoltări prin care trecea România după război. Amplul său articol, intitulat Bibliografia unei polemici, demonstrează că nu moștenirea tradițională determină acțiunea regeneratoare a unui popor, ci stimularea valorilor morale și ajunge astfel la lectura lui Lovinescu din Istoria civilizației române moderne (1924-1926), carte care nu trezise nici un interes la apariție, fie și numai pentru a o raporta la Istoria literaturii sale.
De aici ia Ciorănescu con cluzia că tradiționalismul n-a influențat procesul de formare a civilizației noastre moderne pentru că „dragostea romantică a trecutului poate fi un principiu de creație poetică… dar nu și de progres social“. Polemica este mult mai amplă, cu trimiteri la articole ale lui N. Crainic, Al. Dima, Mihai Ralea, Cezar Petrescu sau Șerban Cioculescu, care argumentează că „absența intelectului și a rațiunii, înlocuite de o spiritualitate confiscată de biserică“ nu poate genera o doctrină modernă. Pe linia articolelor citate din „Viața românească“, tânărul Ciorănescu conchide aspru că opera constructivă a generației noi e „insignifiantă, aproape nulă. Din capul locului misticismul exclude putința unei discipline… Singurul domeniu în care el își poate exercita influența e literatura. De aceea și singura operă pe care generația cea nouă o poate prezenta în fața unei judecăți e un roman, Izabel și apele diavolului de dl M. Eliade. Burzuluită împotriva tuturor formelor obișnuite… cartea aceasta se bucură de toată frumusețea imperfectă a spiritualității. Nedisciplinată, dezorganizată aproape, ea e totuși vibrantă de viață interioară“.
O asemenea intrare în arena publicisticii interbelice la numai nouăsprezece ani nu era un fapt banal. Acest început furtunos va fi urmat de un șir de cărți cunoscute tuturor, teza despre Ariosto în Franța, monografiile consacrate lui Alecsandri, Ion Barbu, Depărățeanu (primele influențe ale liricii spaniole asupra poeziei românești), despre „utopie și literatură“ etc., dar și savuroasele sale Amintiri fără memorie, piesa Don Carlos, romanele Cuțitul verde și Care Daniel?, traducerile din Moréas sau plachetele de versuri semnate Mihail Tăcutu. Al. Ciorănescu este un autor care nu poate fi bine înțeles decât din perspectiva întregii sale opere și a de vi zei asumate: „am făcut ce mi-a plăcut să fac…“.