Amintirile lui Israel Marcus, un pionier al reportajului de călătorie românesc

Pentru cei familiarizați cu reprezentanții reportajului românesc interbelic (dar nu numai), figurile cele mai reprezentative sunt, îndeobște, Filip Brunea Fox (pseudonimul literar al lui Filip Brauner) și desigur, Geo Bogza, ambii considerați a fi, pe bună dreptate, fondatorii reportajului românesc. Dincolo de aceștia, mult prea puține lucruri se cunosc despre reprezentanți de o anvergură mai mică, precum este cazul lui Marius Mircu.

Jurnalist, scriitor și istoric, Marius Mircu – pseudonimul literar (cel mai cunoscut, nu și singurul) al lui Israel Marcus (frate al matematicianului și viitorului academician Solomon Marcus) și-a început cariera jurnalistică în deceniile interbelice („Cinema“, „Curierul israelit“, „Dimineața“), iar din 1939 a deținut, pentru câțiva ani, funcția de președinte al „Asociației Tinerilor Scriitori, Publiciști și Artiști Evrei“, devenind membru al Uniunii Scriitorilor din România (Societatea Scriitorilor Români) în anul 1945. Dacă inițial, folosirea pseudonimelor era una din condițiile pentru ca elevul Israel Marcus să își poată publica materialele și articolele, ulterior, începând cu august 1949, pe fondul ingerinței politice, Israel Marcus devenea oficial Marius Mircu.

În privința contribuției sale în sfera reportajului, cea mai cunoscută lucrare a rămas N-am descoperit America (apărută în 1937, la Editura Cultura Poporului).Volumul reunește reportajele sale de călătorie ce fuseseră publicate inițial în diferite reviste și periodice, de la „Adevărul literar și artistic“ la „Curentul pentru copii și tineret“, înscriindu-se în noua tendință, tot mai apreciată în epocă, aceea potrivit căreia reportajul de călătorie era, în sine, o formă de aventură împărtășită publicului cititor. Membru al comunității evreiești din România, Marius Mircu a avut de înfruntat, la sfârșitul anilor ’30 și începutul anilor ’40, prigoana și dramele la care a fost supusă populația evreiască, odată cu legislația antisemită și apoi Holocaustul.

Discipol al lui Ury Benador, despre care el însuși a admis că l-a influențat semnificativ în primii ani de carieră, Marius Mircu a fost (încă) unul dintre intelectualii seduși sau cel puțin fascinați de comunism, cel puțin pentru o perioadă: „da, am crezut în comunism până când, întâi pe piele proprie, apoi în general, am constatat că pentru «cauză» orice ticăloșie e nu numai îngăduită, ci impusă“. De altfel, referindu-se la opțiunea sa politică inițială, Mircu a admis, în volumul său M-am născut reporter! adeziunea sa la ideologia comunistă, punând totul pe seama atracției generate de promisiunile înșelătoare ale partidului.

După război, sub influența experienței proprii, a elaborat primele lucrări dedicate pogromurilor antievreiești din perioada Holocaustului, anume Pogromul de la Iași (publicată în 1944), Pogromurile din Bucovina și Dorohoi (publicată în 1945) și Pogromurile din Basarabia și din Transnistria (apărută în 1947). Din punct de vedere jurnalistic, perioada cea mai fastă din deceniile postbelice ale carierei sale a fost probabil cea reprezentată de trecerea sa de la „Victoria“ la „Națiunea“(director G. Călinescu, extrem de abil și doar aparent loial în plan ideologic regimului), unde Mircu avea să dețină, o bună perioadă, funcția de secretar general de redacție.

Preocupările legate de accesul la știința de carte pentru copiii defavorizați (între altele, Mircu a fost, în anii războiului, custodele Bibliotecii Comunității Evreiești, unde a organizat inclusiv un club de lectură pentru copii) au fost dublate de contribuții în sfera creației literare pentru copii și tineret, între care Povestea minunată a lui Shirley Temple (1938), Rango, prietenul oamenilor (semnată însă sub pseudonimul G.M. Vlădescu, 1938) și Despre câțiva copii (1942). De altfel, aceste preocupări au rămas o dimensiune a activității sale literare, inclusiv în deceniile postbelice, dublată fiind și de aceea de contributor și/sau diriguitor de redacții la unele reviste și periodice pentru copii, dintre care cea mai cunoscută revistă a fost „Jurnalul Copiilor“, unde timp de trei ani (1947-1949) a fost redactor-șef. Sugestiv este faptul că nici măcar „Jurnalul Copiilor“ (supliment gratuit al mult mai cunoscutei reviste „Licurici“), nu a scăpat de ingerințele politicului din epocă, în paginile acesteia fiind publicate inclusiv mesaje propagandiste specifice, conținând îndemnuri la vot pentru părinții copiilor: „Mămico, tăticule! Duminică veți vota cu soarele sau cu întunericul!“ (Ediția din 27 martie 1948).

După distanțarea sa de partid, M. Mircu avea să fie marginalizat, pentru ca la mijlocul anilor 1980 să emigreze în Israel, unde și-a continuat cariera jurnalistică.