Matei Călinescu. Fantastic și realism

În octombrie 1971 pro fes orul Matei Călinescu începea cursul de Literatură universală și comparată cu o analiză a conceptelor de realism și fantastic aplicată la literatura secolelor XVIII și XIX. Auditoriul: studenții anului II de la Facultatea de Limba și Literatura Română din Universitatea București între care se număra și subsemnatul. Metodic, de o calmitate imperturbabilă, pragmatic și egal cu sine, Matei Călinescu aborda cu siguranță și rigurozitate un domeniu vast și complicat. Deși părea că aborda tematica într-un spirit ușor sociologizant – o amprentă a epocii – profesorul a îndepărtat imediat acestă impresie. Când a afirmat, ab initio, că realismul și fantasticul sunt curente determinate de anumite schimbări sociale și mari mutații ideologice el se referea voalat la schimbări istorice și mutații în filosofie și gândirea teoretică. A explicat întâi, cum se cădea, originea termenilor. Realism era, la momentul respectiv, o apariție lexicală relativ recentă. Apăruse în filosofie ca fiind opus nominalismului specific gândirii scolastice. Fiindcă realiștii au manifestat interes pentru realitatea propriu-zisă, ei s-au apropiat de lumea ideilor lui Platon. Etimologia termenului se regăsește în latinescul res, -ei (lucru). Creatoarea realismului este, după opinia lui Matei Călinescu, literatura secolului XVIII, când era în floare antinomia realism-idealism. Argumentul era extras dintr-o scrisoare a lui Schiller către Goethe în care se menționa pentru prima dată realismul, încadrabil în opoziția de mai sus. După Schiller francezii sunt mai degrabă realiști. Ei nu pot fi poeți întrucât le lipsește credința în idealitate.

Fără a face uz de termen, conceptul a fost sugerat de Belinski într-un articol referitor la povestirile lui Gogol (1835). În articol era abordată tema ecartului dintre poezia reală și cea ideală. La jumătatea secolului al XIX-lea (1855) era pus în circulație sensul literar de pictorul francez Gustave Courbet cu prilejul expoziției personale calificată drept realistă. Doi scriitori puțin cunoscuți, Durenty și Champfleury, au lansat termenul „réalisme“ în una din cărțile lor – un prim document ce dezbătea chestiuni legate de problematică. Realismul, căruia, cu statut de curent literar, i se prevedea o speranță de viață de 30 de ani, se contura ca o replică contra romantismului. Nu mult timp după aceea termenul a suferit o curioasă și nescontată criză. Flaubert considera realismul drept o insultă pentru artă. A apărut alt termen cu veleități: naturalismul, care trimitea la științele naturii și la istoria naturală. În mod similar, Balzac intenționase și reușise să imagineze un fel de „zoologie umană“ în edificiul său romanesc așa cum se desprinde din prefața la Comedia umană, recte ideea de a proceda după principiile zoologiei, căci după Balzac există specii sociale. Continuatorul ideilor balzaciene va fi Émile Zola. În prefața la romanul Thérèse Raquin (1868), Zola afirmă franc că între scriitor și omul de știință trebuie să existe identitate. Ambii, constată el, recurg la experimente și apoi face aluzii la Darwin. Prin urmare Zola își subintitulează romanele studii. Influențele savantului Claude Bernard emanând din lucrarea sa, Medicina experimentală, l-au ajutat pe Zola la crearea termenului naturalism care a substituit treptat termenul „realism“. În secolul XX, savantul romanist Erich Auerbach teoretizează conceptul ca fiind o imitație a realității. După Auerbach arta este reprezentare, iar stilurile se clasifică în categorii cunoscute încă din Antichitate: înalt, nobil, sublim (după Aristotel); mijlociu; umil, patetic, pedestru. Cel din prima categorie expulzează cuvintele și expresiile care au vreo legătură cu realitatea cotidiană. Ultima categorie acceptă realitatea, respectivele cuvinte și expresii fiind întrebuințate de autori care dau o imagine exactă a epocii.

În secolul XIX regula a fost suprimată. Conform lui Auerbach deja literatura secolului XVIII, prin romanul sentimental, se exclude din didacticism și morală ca demers și efect moralizator. Realismul dobândește deci consistență încă din secolul XVIII și se consolidează în secolele următoare. Prin el se acordă importanță lucrului așa cum îl percepem, ideea apropiindu-se de vechiul senzualism al lui John Locke. Sentimentalismul burghez se coboară până aproape de umil și patetic amestecând în sferele tragicului, de pildă, elemente din viața așa-zisă „de jos“.

Pe de altă parte literatura fantastică își regăsește și ea originile în secolul XVIII, inaugurându-se cu o povestire-reportaj a lui Daniel Defoe, The True Relation of the Apparition of Mrs. Veal (1706). Spectrul halucinant al doamnei Veal provoacă cel puțin o senzație de straniu. E sesizabilă o anume precizie a relatării ce rezidă în detaliile legate de factura supranaturală a vedeniei. Abia după 1764, când apare romanul cu tematică supranaturală al lui Horace Walpole, The Castle of Otranto, plasat în așa-numita școală gotică a literaturii engleze, de îndelungată reputație europeană, există condiții favorabile pentru apariția și cultivarea genului fantastic ce va culmina în literatura germană cu povestirile lui E.T.A. Hoffmann și în cea americană cu cele ale lui E.A. Poe, deci în romantism. În literatura franceză există elemente de fantastic înglobate în La Peau de chagrin a lui Balzac și Horla a lui Maupassant. La Poe este vorba de un fantastic lucid și rațional. Dacă avem de-a face cu un fantastic ce vizează problemele subconștientului uman deschis către oniric, tot așa de bine se resimte și tendința de a face neverosimilul mai verosimil. Profesorul Matei Călinescu nu ezita să recomande pentru aprofundarea problematicii cărți pe atunci traduse recent în limba română precum Nuvela fantastică de Roger Caillois (1970), În inima fantasticului de același autor (1971), Arta fantastică de Marcel Brion (1970), sau altele încă inedite în românește: Introduction à la littérature fantastique de Tzvetan Todorov (1970) sau La Séduction de l’étrange de Louis Vax (1970).

Referindu-se la Roger Caillois, o personalitate în materie, profesorul sublinia densele lui contribuții la definirea fantasticului îndeosebi în ce privește opozițiza dintre fantastic și miraculos. Preciza că basmul ne situează prin fabulație într-o lume care niciodată nu ridică pretenția de a fi reală. Caillois relevă că gustul pentru fantastic presupune o oarecare doză de incredulitate, de libertate a spiritului în materie de credință. O asemenea atitudine se formează în secolul XVIII grație materialismului mecanicist și empirismului. O poziție de genul „nu cred în fantome, dar mi-e frică de ele“ trădează un soi de plăcere în sensul reprezentării imposibilului drept realizabil.

Fantasticul reclamă existența a două planuri ce se intersectează într-un anumit punct: un plan situat în supranatural, în zona imaginarului, iar celălalt în realitate, în palpabil. Între ele, prin explozia fantasticului, se produce o breșă, o ruptură. Acest lucru presupune existența unui cititor cu o concepție lucidă, verosimilă despre lume, contrazisă la un moment dat, în circumstanțe stranii, terifiante, după care lumea își reia cursul ei normal.

Prin contrast, proza realistă tinde să evoce realitatea prezentă ca pe o desfășurare continuă de procese și evenimente, pe când impresionarea cititorului cu modalitățile fantasticului se operează prin discontinuitate. Un gen, să-i zicem, intermediar, îl întruchipează Călătoriile lui Gulliver, unde irealul are o funcțiune ironico-alegorică și nu fantastică.

Termenul de fantastic provine din greacă prin filieră latină. Fantasia înseamnă imaginație, plăsmuire a minții, un joc pur al fanteziei. Fantasticul se înrudește cu fantoma, nălucirea, halucinația, drept care a apărut un cuvânt precum „phantôme“, preluat din franceză și în română. Tzvetan Todorov vorbește despre genul fantastic ca despre o evanescență, în sensul că într-o povestire e greu să sesizezi punctul și momentul de declanșare a fantasticului. El respinge ideea lui Caillois a rupturii dintre fantastic și real și susține că fantasticul apare în interstițiul dintre straniu și miraculos grație cititorului implicit care realizează involuntar o atare translație prin chiar reacțiile sale. Fantasticul s-ar situa la mijlocul unui segment, între straniu (pur) și miraculos (pur).

Expunerea zăbovea și asupra importanței unor evenimente fantastice cu cauze reale și căuta apoi o explicație prin cauze supranaturale. Ținând cont de situarea la mijlocul acelui segment, Roger Caillois consideră că în domeniul fantasticului intră nu numai scriereile terifiante, neliniștitoare. Este discutabilă definiția dată de Todorov care pretinde că fantasticul este un gen evanescent, greu de surprins din cauza inconsistenței. Trebuie statuată o distincție clară între fantastic și alegoric, fantastic și utopic, fantastic și mitologic, miraculos, ironic, straniu. Prin urmare e posibilă o reprezentare sferică a categoriei fantasticului. Fantasticul ține și de o scară a sensului dar trebuie luată în considerare și tendința de refuz al interpretării în literatura fantastică. Unii autori, deconcertanți, pe parcursul operei mimează fantasticul, iar la sfârșit oferă o explicație rațională a materiei tratate. Maestru al acestei ambiguități este E.A. Poe, care-și concepe majoritatea povestirilor la persoana I, nefiind neapărat în joc identitatea autorului: el debitează anumite date despre lume, dar lasă impresia că ar fi nebun și, punându-ne în fața unor halucinații, documentul literar nu mai este propriu-zis fantastic ci psihologic. În alte cazuri se remarcă o tendință a autorului de a-i refuza cititorului orice posibilitate de interpretare a realității prin prisma cărții – este cazul lui Kafka.

Prin comparație, realismul constituie modul serios, grav, problematic prin care sunt tratate o seamă de teme extrase din viața cotidiană contemporană scriitorului. Neîndoios că există și un realism comic și veacuri în șir acesta a fost unica formă de manifestare a realismului. Temele literaturii realiste sunt împrumutate din prezentul social de unde preocuparea scriitorului realist de a elabora o oglindă fidelă a vieții contemporane lui. În secolul XVIII realismul a evoluat pe linia descoperirii individului și astfel romanul va constitui o biografie ironică, umoristă, uneori sentimentală a unui individ, ba chiar gravă și lacrimogenă. Drept pentru care operele poartă numele prim protagonistului: Gil Blas (Lesage), Joseph Andrews și Tom Jones (H. Fileding), La Vie de Marianne (Marivaux).

Realismul tinde spre o viziune panoramică a societății. În faza incipientă a realismului modern, în romanele care au trecut din Spania în Franța și Anglia, fenomenul este vizibil. În literatura germană se întâlnește chiar elementul picaresc la Grimelshausen. În Diavolul șchiop al lui Lesage se remarcă un decor spaniol convențional. Un drac divulgă secretele lumii unui student: zidurile devin transparente, acoperișurile se spulberă și e dată astfel de gol toată putreziciunea drapată sub voalurile onorabilității. Cu toate că miracolul constă în eliberarea diavolului captiv dintr-o fiolă unde-l închisese un magician, nu se poate vorbi de fantastic, ci de ironic, alegoric etc.

Viața este reconstituită pe palierele diferitelor straturi sociale, operațiunea având un caracter demistificator. Elementele realiste reperabile în vechiul roman picaresc erau înecate în caricatură, în grotesc, în inclinația barocă spre exagerare, spre proliferarea situațiilor hazlii. Acest impuls, comun formelor artistice ale barocului, desparte picarescul renascentist hispanic de cel iluminist. Multe aberații ale picarescului iberic sunt supuse unei noi cenzuri creatoare în secolul XVIII, de exemplu în Moll Flanders și Căpitanul Singleton de Daniel Defoe. Sunt acum reprezentate în genul picaresc categorii sociale de la cele mai umile până la cele sus-puse. Marii realiști din secolul XIX au imaginat biografii explicit deterministe ale personajelor. Ca o paranteză: interesant e faptul că în proza ulterioară personajul – creație a realismului – a început să dispară consecutiv tendinței cândva actuale în Occident de dezindividualizare și depersonalizare. Se remarca o tendință de a privi lumea din afară și în consecință a apărut romanul evenimentelor.

ll