Amintirile lui Alexandru Ciorănescu

Personalitate de alonjă europeană, Alexandru Ciorănescu e încă insuficient cunoscut în țara sa natală. „De departe umanistul, profesorul, cercetătorul cu cel mai strălucitor curriculum dintre toți, dintre mulții profesori români care au trăit și activat în exil“, astfel îl caracterizează Mircea Anghelescu, care și-a propus a-i edita mai multe volume din operă. Primul din serie are un caracter memorialistic. De remarcat dintru început interesul pe care-l manifesta Alexandru Ciorănescu pentru tot ce e document al trecutului, focalizîndu-i pasional ființa. Relațiile sale cu Iorga se bizuie pe comunicarea unor atari „descoperiri“. Într-un rînd îi semnalează istoricului că ultimul conte Grazianni, trăitor într-un castel de lîngă Arezzo, deține o bibliotecă moștenită de la un strămoș, care cuprindea și manuscrisul unei biografii a lui Despot Vodă, realizată de acel strămoș: „Ocazia era unică; dar Iorga mi-a răspuns că nu sunt bani în România pentru așa ceva, și poate avea dreptate“. Altă dată situația se repetă din pricina, eufemistic zicînd, a „puținei familiarități a lui Iorga cu numerele mari“. Emoția lui Ciorănescu e atît de caracteristic culminantă, fiind vorba de vînzarea unei „splendide“ catapetesme brâncovenești, „aurită, intactă și de o frumusețe care aproape m-a făcut să plîng“. Confiscat de obiectivele trecutului care-l fascinează, cercetătorul prezintă în schimb o rezervă, o „răceală“ față de alte solicitări ale vieții, s-ar părea dintr-un spirit de economie morală. Se distanțează profilactic de orice i-ar fi putut conturba activitățile de căpetenie. Evită, fie și cu delicatețe, orice posibil dezechilibru în această privință. Întîlnind în repetate rînduri, pe o stradă din Veneția, o cerșetoare, nu-i oferă nimic, nu fără a se deroba de o supoziție a „vinovăției“: „ideea de a-i da de pomană nici nu-mi trecuse prin gînd. Dacă ar trebui să mă justific astăzi, aș face-o cu alte argumente. Am avut totdeauna senzația inutilității și a neputinței fundamentale a unor anumite gesturi. Caritatea e unul din ele. Caritatea nu e atît un fel de a ajuta, cît un fel de a-și cumpăra conștiința“. Student, are o relație amoroasă cu o Clarita, „toată inocență și copilărie“, de care nu ezită a se despărți în numele a ceea ce credea că e indicația unui destin. O comportare pragmatică: „Fericirea e întotdeauna o încredere în iluzii. În cele din urmă a venit ziua în care i-am spus că trebuie să plec. Mi-a luat amîndouă mîinile și mi-a spus numai atît: «Ia-mă cu tine». Numai femeile sunt în stare să ceară imposibilul și să creadă în el. Pentru mine, era evident că nu puteam s-o iau în serios. Spre deosebire de ea, viața mea avea deja un sens, biografia mea era deja scrisă. (…) Mă privea drept în ochi, pe cînd în ochii ei creșteau lacrimile ca diamantele într-o scoică. (…) Am plecat din Valladolid cu o remușcare fără obiect. Mă simțeam vinovat, deși n-aveam nimic să-mi reproșez. N-am abuzat niciodată de Clarita, nici nu i-am făgăduit nimic“. Amantele? În privința lor înscrie o reacție antiproustiană, precizată în cîteva volute confesive: „Nu le recunosc influența nici în sumă, nici în detalii: în definitiv, nu le datorez nimic“. Spre a ajunge la o obiecție realistă acolo unde „obiectele“ uzuale ar putea reprezenta o contopire a realului cu idealitatea, potențînd ambii factori: „Contemplarea are și inconveniente în ordinea reală: seara e răcoroasă, lumea care trece mă distrează, o frunză cade pe bancă, o sirenă șuieră departe. În asemenea împrejurări, mi-e greu să mă regăsesc cel de atunci. Marcel Proust pretindea că amintirea se încrustează în obiecte și că orice revelație trebuie așteptată de la ele; dar avusese prudența să-și aleagă obiectele cît mai comode și mai sustrase cadrului real, o madeleine, o curte rău pavată, un șervet scrobit“. Cu toate acestea memoria emoțională nu e complet suspendată în conștiința lui Alexandru Ciorănescu, ci retranșată în sfera practicii sale scriptice. Un mod, am putea socoti, de personalizare colaterală: „La Simaneas, pe cînd copiam o scrisoare de Beatriz de Bobadilla pe un caiet ieftin, cumpărat la prăvălia din sat, luptîndu-mă cu hîrtia infamă, sgrunțuroasă și avidă de cerneală ca un cîine lihnit de sete, deodată mi-a revenit în minte frumoasa hîrtie sidefie, lucioasă și lunecoasă ca o pîrtie de săniuș pe care cu și mai mulți ani în urmă copiam documente la Veneția: hîrtie pe care îmi plăcea să-mi plimb degetele mîngîind-o…“. Însă textul cel mai relevant al conștiinței de sine al lui Alexandru Ciorănescu îl constituie credem grila autocritică îndeajuns de severă prin care înțelege a-și trece paginile memorialistice. Avem a face cu o abil expresivă textură de afirmații eliminatorii spre a rămîne un fundal al autenticității, grație resortului de „sinceritate“ pus în joc: „Aceste amintiri nu sunt decît asta, aduceri-aminte; nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieți. Au fost scrise tîrziu, fără documentare, fără note anterioare, fără a mă servi de memoria celorlalți. Judecînd drept, un episod oarecare, așa cum îl povestesc eu, nu e nici ce a fost, nici ce au crezut alți martori despre el, ci numai ceea ce cred acum despre ceea ce credeam atunci. Aceste pagini nu sunt un text literar, nici istoric. Nu sunt literatură, pentru că aceasta e un produs al imaginației (și totuși, nu înțeleg memoria fără imaginație și viceversa). Nu sunt istorie, pentru că dovezile și documentarea le fabric eu singur. Istoria ar fi în acest caz un produs al memoriei mele – și n-am nici o încredere în memoria mea. (…) Nu pot garanta decît adevărul afirmațiilor mele. Nu le pot garanta decît sinceritatea, care din păcate nu dovedește nimic, din punctul de vedere al istoriei sau al literaturii“. Așadar, un soi de reducție sapiențială, de asceză la care tinde condiția de cărturar precum o redempțiune sui generis. Așteptăm cu interes volumele următoare.