Volumul antologic de poezie publicat de Ion Cristofor la sfârșitul anului trecut (O picătură de sânge/Una gota de sangre. Ediție bilingvă/Edición bilingüe, Selecție și traducere/selección y traducción: Mario Castro Navarette, Prefață/prólogo Enrique J. Nogueras, Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2019) rămâne cât se poate de semnificativ pentru un poet care transcrie relația cu lumea din perspectiva unor „embleme neliniștite“ ce se impun ca note dominante ale creației sale lirice. Poezia lui Ion Cristofor mizează până la un punct pe relația eului cu o realitate ce nu poate fi suspectată deloc de predispoziție pentru poetic, dimpotrivă. Ion Pop remarca de altfel la poet un „fel de divorț între limbajul ajuns la o anumită perfecțiune(…) și referentul real, fie că e vorba de date strict subiective, fie de elemente ale «decorului» extern“. Replica dată lumii este de un echilibru ce izvorăște din recunoscuta reflexivitate a poetului: „În această lume de cămătari/în această lume de măcelari/în care muzele s-au angajat la bordel/nu ești decât un biet poet/tremurând ca flacăra/ca țapul în rut/deasupra unor versuri neterminate/biet chiriaș pe câteva hectare de melancolie“ (În această lume de cămătari). O conștiință poetică puternică temperează și descurajează tonul incendiar, textul organizându-se atent, supus intenției regizorale a autorului: „Aceste patrupede sunt apolitice/nu citesc ziare//Nu-și pierd vremea cu cărțile/și bine fac//În țara lor cine are bani are carte/dar zebrele disprețuiesc ba nii//Constituția lor/are patru picioare în fugă//aceste nobile patrupede rumegă iarbă/nu idei/Poartă costume asemenea puș–căriașilor/dar sunt libere//Libere sub ochii neiertători ai turmei de lei. (Zebrele). Livrescul și elementul fantast se întâlnesc la Ion Cristofor sub semnul aceleiași conștiințe poetice, care îl delimitează pe poet de real, rezervându-i o anumită viziune asupra acestuia. Rezultă de aici un poem de o frumusețe aparte, în care se intersectează universuri ce țin de vârste și modalități diferite ale poeziei. Tot ce este afect contează ca transcriere, filtrat și fixat prin limbaj, ceea ce nu cenzurează total fondul elegiac bănuit în profunzimea textului : „Un magazin de sicrie de la periferie/în care gestionarul plictisit dă în cărți/citește în propria palmă și strigă uneori ca un apucat/cuvinte neînțelese într-o limbă semitică//Vino stăpân al câinilor în mahalaua celestă/(sună ca într-un vers al pelicanului mihai ur–sachi)/lângă lampa mea obosită și latră/tristețile praful melancolia dând ocol ochilor noștri//Seara când umbrele morților descind pe fluviu/ca lungile șlepuri purtând cereale grămezi de cărbune lucind/fluviu nevăzut pe care se duc de-a valma arbori și morți/vino stăpâne al cîinilor îți strig/stai în patru labe și latri în colțul umbros al unei sintagme/întunecate/sau pleacă dracului și tu dincolo în inima spaimei/ dincolo de cocoașa oceanului.“ (Stăpân al câinilor).
Poetul emite sentințe cu o solemnitate atent studiată, ceea ce contează fiind nu atât expresivitatea formulării, cât atitudinea și perspectiva asupra realității: „Cine se târăște ca viermele/Ca un vierme va muri strivit//Cine zboară dimineața ca vulturul/Vultur va fi în asfințit.//Cine va duce tava cu capul tăiat/Cu capul său pe tavă va fi dus.//Hoții cei mari îi judecă/Pe hoții cei mici la apus.//Cine-a turnat, va mai turna venin/Iartă-i, Doamne, că știu prea bine ce fac. Amin.“ (Certitudini). Admirabil este un poem în care predispoziția narativă a lui Ion Cristofor implică un discurs prozaic, din care nu lipsește tot ceea ce constituie recuzita poetului. Reține atenția jocul delicat, grațios, între realitate și iluzie, între obiecte, reale sau figuri livrești și metaforă, poetului dându-i replica servitorul și contabilul ca prezențe caracteristice realității imediate: „Când am ajuns acasă am constatat, cu surprindere,/că în patul meu dormea o sirenă./Am chemat servitorul și i-am strigat indignat/De când aduci femei în absența mea// Liniștiți-vă, domnule, mi-a spus, e doar o iluzie. E una din metaforele dumneavoastră înșelătoare ca toate metaforele./Ne-am întors împreună în dormitor și, spre consternarea mea,/fermecătoarea sirenă dispăruse./Dar cuvertura albastră a patului mai păstra urmele trupului ei/jumătate de femeie, jumătate de pește.//L-am concediat imediat pe sevitorul insolent.//Dar uneori nopțile un zgomot de valuri năvălește în încăpere/și-un cânt înnebunitor de sirene mă trezește din somn./Am ajuns ca Ulise să-mi pun dopuri de ceară în urechi.//Semn de bătrânețe sau de neurastenie/mi-a spus prietenul, contabilul.“ (Sirena). În ceea ce are esențial, Ion Cristofor rămâne un nostalgic al condiției „ideale“ a poeziei , cu tot specificul imaginarului său, chiar dacă acest imaginar este transcris prin alte modalități: „Pe o plajă pustie/tăcerea ne făcea reverențe/stelele inventau întunericul deasupra noastră./Se prăbușeau imperii./Marea visa// Marea vuia/dormeam/în timp ce pietrele/peștii și arborii visau/și morții țineau pământul în brațe/ ca pe o femeie îndrăgostită.//Obosiți de drum/pe plaja pustie/tineri călători/am tras peste noi o pătură de ceață/cu arbori și cu păsări cu tot.//Trezit de zgomotul mării/din cer ne privea plictisit prin ochean/domnul Savaoth“. (Marea visa). Poetul are nevoie de iluzie, fiindcă din aceasta își construiește imaginarul, nerenunțând în totalitate la lecția marii poezii: „Zeii ei neprihăniți nu se născuseră încă/în primăvara aceea/am fost oaspeții unui arbore//În fiecare noapte te îmbrățișa frumoasa necunoscută/inima ei era un cuibar de porumbei//Dimineața când mă părăsea frumoasa necunoscută/pe masa din bucătărie/boabele de orez/străluceau ca perlele/și azi cred că erau perle adevărate//Zeii ei neprihăniți nu se născuseră încă/în primăvara aceea am fost fericiții oaspeți ai unui arbore.“ (Oaspeții unui arbore).
Semnificativă pentru relația eului cu lumea, cu universul, mi se pare poezia Privesc, în care privirea și subiectivitatea conștiinței poetice intră în dialog cu cealaltă creație, a perfecțiunii unui demiurg. Sentimentul elegiac dobândesțe în profunzime în măsura în care perfecțiunea devine copleșitoare: „Privesc în jur și mă minunez, doamne,/Cât de perfecte sunt toate/Radiind de frumusețe în jurul imperfecțiunii mele/Ce operă de bijutier e furnica/ce tocmai se urcă netulburată pe vârful bocancului/Cât de perfecte sunt toate aceste fire de iarbă/Ce se lasă strivite fără să protesteze.//Doar mie, Doamne, mi-ai dăruit doi ochi plini de tristețe/Cu care admir minunile create de tine/Și aceste flăcări ce dansează în fața mea/Cu strălucirea unor lingouri de aur/Cu violența unor regrete“. Ion Cristofor ca li gra fiază cu aceeași delicatețe poezia de dragoste, fiindcă lirismul său nu se dezice de un filon al poeziilor exemplare în acest sens, și o face la modul programatic și ușor polemic: „Îmi cer iertare domnilor poeți/dar părul ei în noapte era mai luminos decât o constelație//tocmai acum când se sting luminile zilei/și cineva aprinde lumânări în cer/pe fața fluviului un rege întunecat își scrie tes–ta–mentul//când tremurătoare degetele ei subțiri/îmi treceau prin păr prin oase prin inimă/mâinile ei de marmură îmi deschideau luminoase porțile cerului//șoaptele ei de dragoste erau ca marea/ce-aduce năvalnic stele trunchiuri de arbori și înecați//râsul ei luminos era cândva o cascadă în Munții Lunii/o vie de aur un lan de grâu în pârgă/peste care trece un stol de grauri//zâmbetul ei îndepărtat e acum/doar un filon de aur ce-mi străbate tristețea“. (Zâmbetul ei îndepărtat). Sunetul poeziei lui Ion Cristofor este cu atât mai autentic cu cât poetul nu pare deloc dispus să se detașeze de motivele și de universul creat, cel mult să fixeze formele în lumina calmă a chihlimbarului: „Orchestra de jazz/cu bateristul cel negru al trupei/ cântă netulburată pe un ghețar//stau cu hubloul deschis/și cânt și cânt și cânt/închis într-un imens Titanic de cuvinte//Afară se face deodată toamnă/afară bate cumplit un vânăt vânt//Cuțitul ce-mi taie beregata/nu mă poate opri ca să cânt//cu precizia cu care se sting stelele/vom răsări și noi din pământ“. (Orchestra de jazz). Poetul scrie în contexul unui timp „profan“, asumându-și suferința(„cu degete de scrum“), gestul devine el însuși expresia unei mișcări repetitive(„și scriu și scriu“). Prin transparența textului său se întrezăresc semnele mitice, pe care Ion Cristofor nu le uită de altfel nicio clipă: „E prea târziu să mai cobor de pe cruce/e prea devreme să pot să înviu//Fruntea mea lucește în umbră/ca o piele tăbăcită de câine/ca piatra lustruită de sacrificii/ca lemnul geluit al unui sicriu//Stau cu o pușcă la tâmplă/cu o floare de mac între buze/cu degetele de scrum și scriu scriu//Și se face deodată seară/și se face deodată pustiu/să înviem acum dragostea mea/e mult prea târziu.“ (Târziu). Recenta antologie a lui Ion Cristofor confirmă intuiția lui Ion Pop legată de o poezie care, „simțindu-se primejduită în temeliile ei de «veacul în agonie», înțelege să-i răspundă cu o ultimă obstinație întru frumos, înfățișându-i-se în costum de ceremonie“.