Vîrsta de aur și anii de plumb

Cea mai recentă carte a poetului Horia Bădescu, Căderea din Rai, tipărită „la pachet“ cu notele de călătorie din Poduri și vămi la, de-acum, prestigioasa editură clu jeană „Școala Ardeleană“ este o autobiografie literară fixînd capătul, iar nu finalul, firește, al unei serii care începe în literatura noastră în secolul XIX, cu Istoria vieții mele (Autobiografie din 1845) a boierului moldovean Teodor Vârnav, continuă cu Amintiri din copilărie de Ion Creangă, Amintiri din copilărie și adolescență de G. Ibrăileanu, O viață de om, așa cum a fost de N. Iorga, Cele mai vechi amintiri și Anii de ucenicie de Mihail Sadoveanu, Hronicul și cîntecul vîrstelor de L. Blaga, venind în actualitate cu Viața ca o pradă de Marin Preda, Viața ca o coridă de Octavian Paler, Clopotul scufundat de Livius Ciocârlie, După-amiaza de sîmbătă de Valeriu Cristea: un capitol important din istoria literaturii noastre, ca re se distinge, poate cu excepția scrierii de la 1845 a lui Vârnav, prin excelența valorică a cărților și notorietatea incontestabilă a autorilor.

Confesiunile din Căderea din Rai se deschid, în chip neconvențional, s-ar spune, din punctul de vedere al speciei, dar în perfect acord cu „era imaginii“, cu o fotografie datată mai 1944, „la un an și trei luni“, înfățișînd un băiețel blond – „un enfant à voler“, cum aflăm că ar fi exclamat Louise Bayo; într-o vreme cînd memoria „somnolează“, fotografia e un document, nu însă și un declanșator al complexului afectiv care însoțește confesiunile și autobiografia literară, de la Jean-Jacques Rousseau și Ion Creangă, pînă azi: în schimb, fotografia cu băiețelul, al cărui uni vers unde îl surprinde „omul cu aparatul“ este grădina cu flori a casei părintești din Aref, are o apăsată încărcătură simbolică pentru că, iată, cum se va vedea, casa din satul de munte, în cele două variante – 1940, cea veche, pe coperta cărții, cea nouă –, reprezintă Raiul, iar locul primei fotografii e chiar Grădina acestuia. Chiar dacă începe textul lui Horia Bădescu, fotografia nu generează amintiri, nu le înlocuiește și nici nu provoacă fluxul de conștiință care irigă discursul 1a persoana întîi, literatura pactului autobiografic, cum îi spune Ph. Lejeune ori subiectivă, cum a numit-o Tudor Vianu. În vremea fotografiei din grădina cu flori, cînd memoria „încă bîjbîie între nălucitele amintiri“, iar fantasmele din „pîntecul matern“ s-au șters, se constituie, totuși, primul etaj al memo riei personajului-narator, prin ceea ce S. Freud a numit amintiri-ecran: „Tot ceea ce întîlnim în așa-zisele amintiri din prima copilărie, spune Freud în Introducere în psihanaliză, nu sunt vestigii ale unor evenimente reale, ci o elaborare, ulterioară acestor vestigii, care a trebuit să se efectueze sub influența diferitelor forțe psihice intervenite după aceea. În acest fel «amintirile din copilărie» dobîndesc, în genere, semnificația de «amintiri-ecran» și în același timp evidențiază o remarcabilă analogie cu amintirile din copilăria popoarelor, așa cum figurează ele în mituri și legende“.

Sîntem ceea ce (ne) poves-tesc cei lalți în timpul amintirilor nălucite și al somnului memoriei; ast fel, protagonistul din Căderea din Rai se regăsește, mai tîrziu, printre filele unui calendar al tatălui și într-un carnet al mamei, autoare a romanului autobiografic Dincolo de amintire, de unde află detalii despre educatoarea de la grădiniță și Yvonne „pe care îmi plăcea s-o trag de codițe“, despre cozile la lapte, împreună cu Olga și primele accidente cu căderea de la geam „pe asfaltul curții“ ori pe scările înalte ale casei din Aref. Amintirile-ecran primesc un suport solid, documentat prin însemnările din carnetul mamei, dar și prin romanul autobiografic Dincolo de amintire pe care aceasta l-a scris „cu remarcabil talent“, notează, prevenitor, fiul. În fapt, această lume descoperită prin notațiile celor din preajmă este una mirifică, a satului de munte, cu „hrisoave care vin de la primii Basarabi“, cu orizontul deschis de la poalele Făgărașilor pînă la piscurile Negru, Capra și Negoiu, unde se petrece osmoza, în fond, geneza reciprocă între ființă și spațiul său de identificare, Raiul unde protagonistul crește în vecinătatea transcendenței, mai mult încă, se lasă locuit de ea. În Areful copilăriei și adolescenței, apoi, în Piteștii anilor 1945-1947, se constituie al doilea etaj al memoriei din Căderea din Rai, cu amintirile din ce în ce mai clare („revăd scena cu o claritate fotografică“, scrie Horia Bădescu despre felul cum s-a fixat în memoria copilului episodul arestării tatălui său după instalarea bolșevicilor), dar și cu imagini le proiective care se așază într-o evocare plină de farmec. E mai întîi, pre-simțirea transcendenței în armonia și pacea unui amurg de Paști „copleșit de ninsoarea pomilor înfloriți și de cîntecul mierlelor care suiau, în lumina aurie, treptele cerului“ și mirosul de „cozonac și mere ionatane“ al Crăciunului: „Nicăieri transcendența nu te pîndește și nu așteaptă cu nerăbdare să ți se dezvăluie din fiece ungher ca în lumea în care Dumnezeu umblă ca și tine des ­culț prin roua dimineții ori prin pulberea serii, dezvăluindu-și urmele ochilor deschiși în orizontul minunii. Doar aici îi poți auzi glasul în cîntecul ierbii și-n zarva pîraielor, în țipătul lăstuni lor dansînd în jurul turlei bisericii și-n amurgul treierat de cîntecul mierlei. Nicăieri! Iar dacă nu am siguranța că veșnicia s-a născut aici, poezia, în mod sigur, da!“; acesta e unul dintre tex tele proiective pentru eseul Memoria Ființei. Poezia și sacrul, esența analizei foarte pertinente de peste ani găsindu-se în chiar istoria „conviețuirii“ ființei cu transcendența în Aref, o ipostază a satului unde,cum spunea Blaga, s-a născut veșnicia: transcendența și, iată, poezia.

Acestui etaj al memoriei, marcînd timpul din afara duratei, al primei copilării, îi aparțin și cele dintîi imagini foarte puternice în jurul cărora se structurează fluxul amintirilor și care oferă structura de profunzime a textului; astfel, ochii copilului se lasă fascinați de caii atelajelor ce treceau pe Strada Mare din Pitești, revăzuți, mai tîrziu, cu ochii poetului, în sculptura lui Mihai Barbu, zburînd, sfidind legile gravitației, apoi, fantasmaticele gîște sălbatice, traversînd „cu geometriile lor unghiulare, cerul și cețurile toamnei“, în sfîrșit, „fascinanta aventură a urcării cu casa în cer“ din timpul ninsorilor, cu dansul fulgilor iernii din Aref, proiectează temele importante ale poeziei lui Horia Bădescu, tutelată de simbolurile ascensionale, romanele Zborul gîștei sălbatice și Joia patimilor, profilul personajelor de aici fiind inspirat din jurnalul de război al lui Dominic Stanca, citit în adolescență, pentru ca pasiunea pentru geometrie să-i dez văluie legăturile matematicii cu imaginarul poetic: „Orice poem es te o axiomă ontologică și o teoremă estetică, a cărei demonstrație se produce și are valoare doar în raport de sistemul în cauză, poe mul!“. Copil al războiului, cum își spune, dar și copil al comunis mului, „purtînd însă genele părinților interbelici“, protagonistul din Căderea din Rai devine definitiv al cărții, suferă chiar de „bibliomanie“, citind tot ce îi cade în mînă, într-o luptă surdă cu „misteriosul mecanism al uitării“; copilul din Aref citește, iar absolventul Filologiei din Cluj scrie pentru a nu uita, respectînd o promisiune făcută tatălui, cîndva, în vremea carnetului mamei. Și tot împotriva uitării este portretistica luxuriantă din carte, începînd cu aristocratul Eugeniu Speranția, „un domn din lumea veche“ și cu bunicul, „patriarhul“ familiei și al satului, pînă la figurile învățătorilor și arefeanului „get-beget“, dînd contur unei lumi a respectului, bunului simț țărănesc și a ierarhiilor sigure, năruită, azi, în sosurile indigeste ale globalizării: o lume dispărută, cu oameni „ai datoriei și jertfei de sine“.

Etajul al treilea al memoriei care declanșează fluxul de conștiință al amin tirilor din Căderea din Rai este acela al anilor de plumb. Areful rămîne un loc al eternei reîntoarceri, din ce în ce mai îndepărtat, purtînd secretul bo tezului transcendenței în cîntecul mierlei la poarta și în grădina Raiului pentru că, iată, copilul află că este fiul unor intelectua li „pătați politic“, ba chiar „dușmani ai poporului“; de le alegerile din 1946, cu masacrul de la Pitești, începe drama alunecării în mlaștinile „obsedantului deceniu“: cozile la alimente, lipsa banilor, inflația (o pîine costă un milion de lei), prigoana politică a tată lui, secretar al organizației de tineret PNȚ – Argeș, iluziile oame nilor cu „venirea americanilor“, calvarul Canalului, unde ajunge ta tăl arestat, școala care începe cu imnul Uniunii Sovietice, moartea lui Stalin, manipularea grosolană a conștiinței copiilor cărora li se servesc informații false, veninoase, cu moștenirea interbelică – o lume interzisă – cîtă mai este, ascunsă în podul casei, grupu rile de partizani anticomuniști din munți, cu un erou din Aref, Nicu Deaconescu din grupul „Apostol“, frica, teroarta, viețuirea în șoaptă: protagonistul se retrage din fața acestui tăvălug, găsind lumea paralelă a cărților.

Căderea din Rai e povestea vîrstei de aur și radiografia anilor de plumb, ființa atinsă de aripa îngerului în Raiul de la Aref și realitatea unei istorii mereu dușmănoase care învață pe cel retras între contraforții lecturii și scrisului că „singurul lucru de neconceput e chiar neconceputul“: existența adamică și tăvălugul unei „istorii în marș“ fixează distanța dintre retrăire și descriere, între vîrsta de aur și anii de plumb, într-un acroșant complex afectiv și o vie emoție a reconstituirii. Căderea din Rai e cartea-pivot din impresionanta bibliografie a lui Horia Bădescu, arefeanul din obștea întinsă pînă pe crestele Făgărașilor.