Poate mai mult decât în toate celelalte romane ale sale, în Rătăcirile fetei nesăbuite Mario Vargas Llosa și-a pus în practică tehnica narativă prin care să-și concretizeze o idee pe care a evidențiat-o frecvent, conform căreia literatura ne ajută să ne multiplicăm, să trăim mai multe vieți, cu multitudinea lor de experiențe, împliniri sau eșecuri. Iar în toate aceste călătorii prin universul uman și ficțional, deopotrivă, ghid nu ne poate fi decât „povestașul“, adică acel „Erou discret“ (titlul unui alt roman al lui Llosa), dăruit cu har și generozitate. Un astfel de povestaș este Ricardo, eroul peruan al romanului despre care sunt aceste însemnări, care ne spune, nu Istoria lui Mayta, ci propria-i istorie, sub mrejele unei iubiri imposibile, trăită în noua sa existență europeană, la Paris. Lăsând în urmă prieteniile copilăriei și adolescenței, cartierul atât de îndrăgit, Miraflores, țara întreagă pierdută-n Anzii Cordilieri, „unde începe helva“, și-n „fascinanta Amazonie“, cu repetatele sale lovituri de stat, prin care regimurile militare o scufundă în sărăcie și izolare, Ricardito vine la Paris pentru a-și afla o iluzorie împlinire de bunăstare și civilizație. Avem, ca de fiecare dată în romanele lui Llosa, o narațiune complexă, un tablou ramificat în teme esențiale pentru un destin zbuciumat : pustiirile dezrădăcinării, istoria primilor ani post-belici, încărcați de confuzie și speranțe, moda revoluțiilor comuniste, exportate, deopotrivă, de țara bolșevismului victorios și de Cuba castristă, mișcările protestatar-libertine hippy, toate redate într-o manieră realist-lirică, după un model pe care romancierul l-a „împrumutat“, cum mărturisește, de la William Faulkner, în cărțile căruia a descoperit „miracolul formei în ficțiune, simfonia punctelor de vedere, a ambiguităților, a nuanțelor, a tonalităților și perspectivelor cu care o construcție abilă și un stil meticulos pot să îmbogățească o povestire“. Și ce „bogăție“ de poveste avem în acest roman în care tristul său erou, „băiatul bun“, tălmăciul, „mațe-fripte“, caută Paradisul (iubirii) – dar nu – de după colț“, ci în inima Parisului, la Londra și Tokyo, un paradis întruchipat când în „micuța chiliană“, când în tovarășa Arllete, Madame Arnoux, Mrs. Richardson sau traficanta Kuriko, metamorfozări succesive, de „fată rea“, ale acestui fascinant personaj feminin. Dincolo de această poveste, în care Ricardo o pierde și o regăsește, într-o succesiune dureroasă, pe aceea pentru care nicio jertfă de-a sa nu-i e suficientă, avem o multitudine de reflecții ale acestuia despre viața socială din Peru, cu lovitura de stat armată, care duce la prăbușirea democrației și sporirea inechităților sociale, despre arta și cultura acelor ani ( literatură, pictură, muzică), despre parcursul profesional, cu saltul de la „stadiul“ de translator la cel de traducător, la care aspiră, ca orice „scriitoraș frustrat“, la început în taină, apoi tot mai vizibil. Ricardo este nemulțumit de munca sa de translator, pe care o face de nevoie, „vorbind mereu pentru alții“, risipind instantaneu miliarde de cuvinte cu care ar fi putut să călătorească, în același timp, prin universuri lingvistice și literare. Este fascinat de prietenul său, tălmaciul Toledano, pe care „darul său monstruos“ de a vorbi zeci de limbi îl face „cetățean al lumii“, dar, așa cum acesta îi mărturisește, „performanța“ lui nu-l scutește de a fi „mereu străin, de a fi fără să fie, de a exista fără să existe“. Există multe corespondențe între romanul lui Llosa și Eclipsa scriitorului italian Philippe Palini, în care personajul Oreste Reis, cercetător care se caută, în primul rând, pe sine în raport cu lumea, este prins, ca și Ricardo Somocurcio, în vârtejul unei iubiri care moare, ca să reînvie mai arzătoare, mai mistuitoare. Amândoi se frământă, se „risipesc în ezitări, îndoieli și perplexități“ când femeia iubită dispare și, cum spune Palini, „în mod paradoxal, cu cât aceasta se îndepărtează, cu atât primesc indicii care conduc spre ea“. Două femei care le umplu și le pustiesc viața în egală măsură. Și pe Ricardo, ca și pe Reis, cele două femei îi poartă, fie la modul direct, fizic, ca în cazul primului, fie prin viziuni onirice, la cel de-al doilea, prin lumi „halucinante, grotești și înduioșătoare“, cum le caracterizează același Palini. Amândoi trăiesc momente de reverie și realitate, cu semnale care îi înalță și îi prăbușesc. Dar, dacă Palini, în Eclipsa, ne sugerează mitul modern al cercetătorului fără obiect, Llosa transformă în cheie modernă mitul antic al Penelopei, al așteptării îndelungi și dureroase, pe care și Ricardo o parcurge cu gândul și întreaga sa ființă pe urmele „fetei rele“. El are în permanență în ochi și în minte imaginea celei care, de departe, din „alte lumi“, îi macină viața, dar îi dă, în același timp, și un sens. Durerea lui este mai mult dulce decât amară, părăsirea repetată se transformă într-o mirifică regăsire, în care iertarea vine de la sine, frământările devin nesemnificative, iar revolta se topește în desfătări trupești. Iubit și părăsit, Ricardo trăiește în alt timp, de aceea viața pentru el se măsoară în plecări și revederi, între ce a fost și ce va fi. În timp ce mica „aventurieră calculată“ își duce povestea pe trei continente, presărând-o cu întâmplări la limita posibilului, el se consumă într-un timp suspendat, mort, într-o viață aparentă. O istorie ce părea perpetuă, terminată dureros în regăsirea finală, când o va avea, în sfârșit, definitiv, alături și, prin care, „fata rea“ i-a răsplătit devotamentul cu un „subiect de roman“.
Ca în toate romanele lui Llosa, avem și în Rătăcirile fetei nesăbuite portretele unor personaje fabuloase, care dau consistență unei „realități magice“, începând cu micuța chiliană și continuând cu revoluționarul Paul, pictorul hipiot Juan Barreto, tălmaciul Salomon Toledano și sfârșind cu Arquimedes, bătrânul analfabet constructor de diguri, care vorbește cu marea „într-o comuniune metafizică cu forțele întunecate ale mareelor și cu divinitățile din adâncuri“, a cărui descriere ne pune în față acea tipologie binecunoscută, coborâtoare din mitologia sud-americană : „Era un metis cu pielea alburie, jalnic, uscățiv, cu părul rar și zbârlit, un ins care depășise cu mult pragul bătrâneții, vârsta neînsemnată în care dispar distanțele cronologice și nu se observă mari diferențe dacă un om are șaptezeci, optzeci sau chiar nouăzeci de ani. Purta o cămașă albastră ponosită, care se mai ținea într-un singur nasture și se umfla în vântul dimineții friguroase și cenușii, dezvelind pieptul spân și osos al bătrânului care, înconvoiat cumva asupra lui însuși, bătea plaja cu pași mari de bâtlan, lovindu-se de pietre, cât pe ce să se prăbușească la fiecare pas.(…)Trăsătura cea mai vie și mai puternică în înfățișarea lui i-o dădeau ochii, mici și apoși, dar aprinși și războinici, care priveau fără să clipească, cu insolentă neclintire“. Tot astfel, descrierea fizică, din câteva cuvinte, a lui Toledano, poartă amprenta unui mare romancier, care știe să îmbrace, în același timp, în lumină și mister fizionomii banale, să dea expresie unor detalii aparent neimportante: „Era un bărbat scund și pirpiriu, aproape că se pierdea în niște costume exagerat de largi pe care-ai fi zis că și le cumpăra înadins așa, ca să-i fie mari, și avea niște ochi ca de broască țestoasă, nehotărâți între veghe și somn. I se rărea părul și se bărbierea doar la două sau trei zile, de parcă o umbră cenușie îi murdărea mereu fața.“ Sunt doar două „portrete“ din creația acestui uriaș plăsmuitor de personaje literare, în care pune, precum în această poveste, în doze bine calculate, și fantasme, și luciditate, și dorințe, și renunțări, și abjecție și sublim. Cum arătam mai la început, pe lângă o dulce-amară poveste de iubire și viață, sunt și multe repere istorice despre anii șaizeci-optzeci ai secolului trecut în această carte, pentru că, așa cum mărturisea cândva, pentru Llosa este foarte important să aibă „cel puțin un picior bine înfipt în stradă, în istorie, care se face zi după zi“, iar el a făcut și face istorie cu fiecare roman pe care îl scoate în lume.