Plouă strașnic. Nu am pod și ploaia bate în acoperiș sfîrșitul lumii. M-am pus în vîrful patului și aștept să mă ia. Stau cu mîinile pe piept și număr. La următoarea rafală de vînt, voi zbura cu tot cu acoperișul. Să nu fiu ipocrită… demult îmi doresc asta. E clar că nu oricine merită. Trebuie să fi măcar un Prîslea cel voinic, dacă nu, Aladin. Covor n-am și fiind de genul feminin, aș prefera-o pe Margareta. Corul mierlelor își strecoară vocea printre căderile asurzitoare ale apei. Îngerii și Serafimii. Hmmmm… de la o vreme parcă mă întorc tot mai des în copilărie. Acolo tronează bunica mea maternă cu toate poveștile ei oltenești doldora de exagerări și scorneli care mai de care. Ore în șir stăteam cu gura căscată ca să prind un cuvînt de-al ei, fie și inventat cu totul, să-l înghit și să-l țin în burta mea ca să nasc și eu imagini cu babe cu o mie de negi pe față, cai care aleargă de-a-ndosealea pe malul Dunării, morți care sforăie și nu sînt siguri dacă să se întoarcă la neamuri sau nu, lăutari cărora le-a înghețat mîna pe arcuș și vioara le urlă aceeași notă făcînd echilibristica pe cîte un sloi de gheață care se duce unde numai ucigă-l-ar toaca știe, cu fîntîna care suspină și după o sută de ani pentru că o fecioară frumoasă s-a ascuns acolo speriată de măritiș și îi pare rău pentru că niște vecine spun mereu că bărbatul era bun ca mierea făcută din albine cu fluturi moi și colorați și că avea ceva între picioare, Doamne iartă-mă și păzește-mă de rele și de păcate, toate muierile din sat cîntă aceeași notă purtînd de mînă sau de fustă prunci ce aduc cu el, cu fete cu părul lung și galben cît cîmpurile de rapiță de nu-și poate băga necuratul coada în iubirile lor.
Cam așa e prin Oltenia. Poate nu chiar peste tot. Dar la Severin și la Tehomir, sigur. Acolo, la Tehomir, în satul urgiilor și al fantasmelor, al iubirii și al morții, un copil de doisprezece ani pășește, în cîteva luni, din copilărie în viață. Așa zice Horațiu Mălăele în ultima lui povestire. Și eu știu că nu minte. Pentru că la Tehomir libertatea gîndului, faptei și cuvîntului nu are margini. Acolo, animalele îngheață de vii și încremenesc după o ploaie rece, acolo cad din cer coaiele dracului mai înainte de prăpădul apelor, țiganii privesc și ei cerul cu ceilalți oameni și văd și ei cum zboară ca o nălucă palatul palatelor, palatul văzduhului și al singurului nostru rege, acolo zîna zînelor fuge într-o noapte cu nebunul satului, Sile-Sulă-Lungă și nu cu circul care lasă în urma lui oameni invizibili prin toate bătăturile.
„Timpul s-a oprit și viața n-a mai respirat. Doamne al știutului și întîmplării și a toate mirările mele, lasă-mă să trăiesc să aflu că nu-i adevărat, dă-mi aer și putere să pot fugi în ziua de ieri și în toate zilele mele de dinaintea acestui cutremur!
M-am repezit în casă și m-am ghemuit întîi sub pătura patului de unde tocmai plecasem, să mi se pară că nu m-am trezit, că încă mai dorm, că nu se întîmplase ceea ce era clar că se întîmplase, iar acolo, sub pătură, în noaptea pe care o reinventasem, am bătut cu pumnii în ușa copilăriei mele, deschideți, deschideți, dar n-avea cine să o mai deschidă pentru că era încuiată, încuiată pe vecie, pentru că o-ncuiase chiar ea, Ana, Ana schimbării mele și a sufletului meu. Nu știu cînd am ajuns în fața casei ei, dar acolo nu era decît o mamă pierdută, care ținea în mîini o rochie albastră cu bretele din dantelă albă. Ea nu era deloc acolo, și nu era nicăieri, pentru că era clar ca lumina acelei nenorocite zile că ea plecase definitiv cu Sile Nebunu’, Sile pe care nu-l crezusem, dar uite că nu mă mințise, uite că spusese adevărul, și uite că acum fugiseră împreună nu se știe unde, o dată pentru totdeauna.“
Parcă nu mai respir nici eu. Parcă nu mai plouă. Deschid fereastra și toată Oltenia mea dă buzna peste mine. Silabele se amestecă unele cu altele și călătoresc cu Horațiu Mălăele în cea mai frumoasă aventură onirică în satul bunicilor lui al cărui nume mai sus amintit s-ar trage din slavonă și ar însemna „liniște și pace”. Aș! Cartea asta este unul dintre spectacolele puternice în care cuvîntul și fabulosul ies din matcă. Numai neliniște, fantasmagorii, vrute și nevrute, umblă cai verzi pe pereți ca hormonii prin trupul tînăr și neastîmpărat. O forfotă de cuvinte și de imagini cutreieră Tehomir, satul din mintea lui Mălăele. Satul de pe un pămînt oltenesc așezat nu departe de Tîrgu-Jiu. Copilul ajunge aici pe o motocicletă cu tatăl lui ca să fie salvat de la boală și moarte. După ochelarii lui cu rame groase, fantasticul nu zîmbește, nu glumește, nu rîde, se lasă pe pămînt. Atît. Ai zice, la un moment dat, citind și citind, că poate să fie de vină și copilul. Poate că miop fiind, vede totul enorm, supradilatat și hiperbolizat din cauza dioptriilor. Dar și scrie la fel. Ciudat. Cuvintele lui poartă imagini ce nu par a fi născute greu, deși sînt mari de sens și de nebunie a limbii, a invențiilor, par că pleacă ușor în lumea asta. Ca într-un vis. Copilul își simte fericirea în orice prăpăd al ploii, al rahatului revărsat pe ulițe, al bunicii care descîntă vîntul, apa și livada, care o ia mereu de la început fiind atentă doar la ce și cum cu bărbatul ei, al circului din „La strada” lui Fellini care ajunge și la Tehomir, „satul satelor, satul marilor minuni și al suferințelor fără număr”. Aici există secrete ce nu pot fi spuse. Aici iubirea cea mai pură și mai năucitoare umblă goală prin grădini și azi. Că de n-ar fi fost, nici copilul n-ar putea povesti. La Tehomir este durere, suferință, năluci, un imaginar de necuprins, liniște și vraiște, viață și dincolo de moarte și de comuniști. Doar un singur om este salvat ca să nu mai vadă blestemul acesta pe pămînt. Este atîta durere și pasiune la Tehomir. Iar Horațiu Mălăele nu obosește să vîre pătimaș și nostalgic tot satul ăsta într-o respirație luuuungă, ca după potop. Și nu e nimic mai frumos și mai dureros decît patima iubirii. De la tinerețe, pînă la bătrînețe.
Cuvîntul lui Horațiu Mălăele pleacă din Tehomir spre lume. Înfășurat în nuanțe, înfipt în idee, greu de sens, devine imponderal. „Cîtă precizie la aruncarea în lume”, m-am gîndit mereu ascultîndu-l pe Horațiu Mălăele de ani și ani, urmărindu-l cum se desparte de propriul eu ca să se vîre în pielea unui personaj și să ducă, mai departe, cuvîntul. Unde? Pînă în cer și înapoi. Pe drumul luminii se nasc, se fac și se prefac tot atîtea povești cîte ar spune Șeherezada și azi. Dacă nu s-ar ivi zorile.
Închid ochii. Simt pe cerul gurii cuvintele lui Horațiu. Nu mai plouă.
„Plecarea ploilor și a aerului stricat a umplut casele sătenilor de o veselie greu de înțeles după atîtea nenorociri. Înotînd pînă la brîu în apele și mîlul potopului, țăranii își făceau acum ordine prin case, cîntau, rîdeau, vorbeau tare și fără noimă, să se-audă, să simtă și ei că există, că trebuie să existe, pentru că, la urma urmei, viața trebuie trăită, ce mama dracu!’”