Jan van Eyck, magicianul

Probabil cea mai așteptată expoziție a anului 2020 – reunind mai mult de jumătate dintre cele 23 de picturi și desene atribuite astăzi lui Jan van Eyck (1390-1441) – a fost inaugurată la 1 februarie și ar fi trebuit să rămână deschisă pentru trei luni. Orașul belgian Gent se pregătise pentru o invazie de turiști venind din toate colțurile lumii dar, acum, sălile care găzduiesc retrospectiva ( victimă, alături de atâtea alte activități culturale, a epidemiei Covid-19 ) sunt accesibile doar prin intermediul unui palid surogat, un filmuleț de jumătate de oră comentat de Till-Holger Borchert, unul dintre curatorii manifestării.

Retrospectiva de la Muzeul de Arte Frumoase (MSK) a fost prilejuită de încheierea unei noi faze în procesul de restaurare – început în 2012 – a retablului Adorația Mielului Mistic a cărui decorație a fost începută în 1426 de misteriosul Hubert van Eyck și terminată de fratele său Jan în 1432. Adăpostit de Catedrala St. Bavo din Gent, cu o istorie zbuciumată – ascuns în timpul războaielor religioase din secolul al XVI-lea, râvnit de Napoleon și de Hitler, cu unul dintre panourile inferioare dispărut fără urme în 1934 – retablul este considerat unul dintre punctele cheie ale istoriei artei occidentale. În acești ultimi ani, a fost din nou dezmembrat și picturile au fost curățate, îndepărtând, cu ajutorul celor mai moderne tehnici, repictări și straturi succesive de vernis care s-au degradat în timp. Rezultatele au fost dincolo de așteptări. Culorile și-au redobândit prospețimea inițială și detalii ascunse au fost din nou revelate, transformările având drept consecință dispariția unei serii de discrepanțe stilistice dintre pictura de la St. Bavo și alte creații ale lui van Eyck. În particular, constatarea că înfățișarea relativ docilă a mielului mistic – punctul focal al iconografiei acestui magnific ansamblu pictural – datează din secolul al XVI-lea și că originalul are trăsături mai degrabă umanoide a stârnit vâlvă pe rețelele sociale.

Mulți dintre vizitatori se așteptau ca recent restauratul panou central al retablului, cu multitudinea de figuri individualizate și cu zecile de flori de câmp atât de fidel reprezentate încât botaniștii de astăzi recunosc cu ușurință multe dintre ele, să fie inclus în expoziția „Van Eyck – o revoluție optică“. Din păcate însă, el a fost reamplasat în vechiul său lăcaș din catedrală, dincolo de un perete de sticlă care ține publicul departe, făcând imposibilă identificarea majorității amănuntelor. În schimb – unul dintre motivele pentru care vizitarea retrospectivei de la MSK constituie o experiență unică – 10 dintre panourile decorând ușile exterioare, 8 dintre ele proaspăt restaurate, sunt vizibile de aproape în sălile muzeului. Separate, ele ancorează multiple secțiuni tematice de la „Păcat și salvare“ la Cuvântul lui Dumnezeu și de la Spațiu la Individual, constituind, în același timp, exemple ale modului de soluționare a unor probleme specifice legate de reprezentarea luminii, a interioarelor, peisajelor sau nudurilor.

Sute de ani, s-a considerat – fals! – că Jan van Eyck a fost inventatorul picturii în ulei ca rezultat al incursiunilor sale în lumea alchimiei. Nu este mai puțin adevărat că modul în care folosește nuanțe extraordinar de precise pentru a crea iluzia de tridimensionalitate pare să țină de magie. Niciunde nu este senzația întâlnirii cu miraculosul mai evidentă decât în fața imaginilor pictate în grisaille. Modul în care „dăltuiește“ lumina în cele două panouri ale retablului din Gent, reprezentându-i pe Sfinții Ioan Botezătorul și Ioan Evanghelistul, te face să te gândești la statuile lui Pygmalion. În dipticul cu Buna Vestire, adus de la Madrid, lumina laterală face „marmura“ să vibreze. Rotunjimea personajelor este amplificată de suprafețele lucioase în care se oglindesc. Până și porumbelul de deasupra capului Mariei pare să zboare cu adevărat deși este din „piatră“. Conferind, pe de o parte, viabilitate iluzoriului, van Eyck pictează, pe de alta, lumea care-l înconjoară cu o asemenea exactitudine „fotografică“ încât devine hiper-realitate. Marele critic german Erwin Panofsky scria că «tehnica sa este atât de inefabil de migăloasă încât numărul de detalii se apropie de infinit »

Jan van Eyck și-a început cariera ca miniaturist – exemple sunt incluse în expoziție – și a fost unul dintre primii care au aplicat tehnica specială necesară ilustrării micilor imagini decorând manuscrisele în picturi de mai mari dimensiuni. Poți vedea cu ușurință fire individuale de păr pe picioarele dezgolite ale lui Adam sau structura unei pânze de păianjen în portretul donatorului altarului din Gent. Fiecare pană a aripilor arhanghelului Gabriel pare individualizată într-un spectru de culori ce trece de la verde la trandafiriu. Dacă chipul Fecioarei are o strălucire de sidef, părul ei este redat cu umbre ce prevestesc sfumato-ul lui Leonardo. Abilitatea lui de a reda fenomene optice – „descompunerea“ picăturilor ce se izbesc de apa unui bazin, reflecția imaginii unei lăncii pe o armură, a unui interior pe piatra prețioasă a unei broșe – este uimitoare. Fiecare amănunt stă mărturie pentru puterea de observație a artistului și fenomenala coordonare dintre ochi și mână de care a fost capabil.

Organizatorii au conceput expoziția ca pe o ascensiune spre tărâmuri din ce în ce mai interesante. Vizitatorul își începe periplul printre aride documente de epocă, descriind viața de la curtea burgundă a lui Filip cel Bun. Apoi, înainte de șocul întâlnirii cu perechea de panouri reprezentându-i pe Adam și Eva în mărime aproape naturală, este înconjurat de exemple de artă aplicată – covoare orientale, faianță, oglinzi, orfevrărie – similare celor ce și-au găsit locul în picturi ale maestrului sau în cele ale contemporanilor săi. Punctul culminant al manifestării este aproape de finalul parcursului: o sală cu portrete care, chiar și în absența faimosului cuplu Arnolfini – care nu părăsește niciodată Galeria Națională din Londra – este fabuloasă. Artistul evită orice fel de idealizare; trăsături individualizante sunt mereu redate cu maximă acuratețe. Înconjurând siluetele îngenuncheate ale donatorilor altarului din Gent – negustorul Jodocus Vijd și soția sa Elisabeth Borluut, cu imperfecțiunile chipurilor iluminate de jocuri de lumină – sunt alte șase portrete propunând un format – figuri privite frontal sau redate pe trei sferturi, plasate contra unui fundal neutru – care va constitui un model pentru generații și generații de artiști plastici. Chiar dacă lumina venind din lateral atrage atenția asupra inelului pe care Bărbatul cu turban albastru – împrumutat de la Muzeul Brukenthal – îl ține în mâna dreaptă, nu poți să nu fii atras de privirea sa pierdută, de grija cu care-i sunt redate barba mijită sau întortocheatele margini ale acoperământului capilar. Portretul lui Baudouin de la Lannoy – restaurat și el cu ocazia retrospectivei, ca și cel al bărbatului cu ochi melancolici purtând numele de Léal Souvenir – pune accentul nu numai pe privirea severă a diplomatului dar și pe detalii de vestimentație dezvăluite acum după ce au fost ascunse vreme de secole.

Evitând să includă lucrări ale altor importanți pictori flamanzi aparținând aproximativ aceleiași generații – Robert Campin, Rogier van der Weyden – expoziția exagerează probabil unicitatea descoperirilor lui van Eyck. În același timp, curatorii au cuplat picturi ale sale cu o seamă de lucrări contemporane florentine, având același subiect, ca de exemplu o Fecioară cu Pruncul de Masaccio sau Sfântul Francisc primind stigmatele de FraAngelico. Privitorului i se oferă astfel prilejul de a compara flexibilitatea picturii în ulei cu rigiditatea celei în tempera, portrete cu modelele plasate în poziții variate vs. cele limitate la profiluri și, mai ales, modul diferit de a rezolva problema reprezentării coerente a tridimensionalității: folosirea intuitivă a jocurilor de lumini și umbre vs. utilizarea perspectivei matematice. Te întrebi – o, blasfemie – dacă nu cumva arta peninsulară a timpului – pe care de sute de ani o prețuim ca pe un adevărat creuzet al inovației – nu pare să aibă, de fapt, un ușor aer provincial! Revii la motto-ul artistului – „Als Ich Can“ – și te gândești la posibilele sale interpretări: plină de modestie – „Atât de bine cât pot“ – sau, dimpotrivă, exprimând încrederea în forța sa demiurgică – „Așa cum doar eu singur pot“. Expoziția de la MSK, justifică pe deplin a doua variantă.