Coleg de generație cu auto-proclamații „noi critici“, Ștefan Firică și-a construit un traseu literar și academic diferit de al acestora. Nu a făcut critică de întâmpinare ca să pătrundă într-o universitate, nu s-a afiliat vreunei mari edituri, ale cărei producții să le laude ditirambic, și nu s-a grăbit să debuteze cu o teză de doctorat oarecare. A lucrat deja, singur sau în colaborare, la ediții științifice și a publicat studii academice în reviste de prestigiu și în volume colective.
Debutul său editorial, survenit la finele anului trecut, s-a produs cu o carte care, în opinia mea, ar fi meritat să suscite mai multe comentarii, fie și numai pentru că subiectul ei se află, aparent, pe buzele tuturor. Autenticitatea, sensuri și nonsensuri, subintitulată Teorii românești interbelice în contexte europene, ne invită la o examinare minuțioasă a acestui termen/concept, cu un traseu spectaculos în literatura europeană modernă și care a suscitat atâtea dezbateri și la noi. Provenită dintr-o teză de doctorat, cartea nu este o simplă reproducere tipografică a acesteia, ci o dezvoltare, cu o metodă critică aparte, a uneia din cele două dimensiuni ale tezei inițiale. Al doilea volum rezultat, care merge în altă direcție și se intitulează Strategii ale (de)construcției identitare în proza românească interbelică, a văzut lumina tiparului la începutul acestui an.
Spuneam că Autenticitatea, sensuri și nonsensuri este construită, în trei cercuri concentrice, în jurul termenului/ conceptului conținut în titlu și este o aplicație a unei modalități critice aparte. Cartea pornește de la evidența faptului că 1) autenticitatea nu este, în pofida largii sale circulații interbelice (și nu numai), o idee românească, 2) există câteva sinteze utile în materie – cum ar fi cea a lui Dumitru Micu, În căutarea autenticității (2 vol., 1992-1994), însă, în același timp, 3) lipsea, din critica noastră, o cercetare care să privească autenticismul în perspectivă istorică (deci, care nu se rezumă la epoca dintre 1918 și 1941), respectiv, în conexiune cu fenomenele similare din Europa și din lume. Este ceea ce, depășind cadrele unei analize critice impresioniste, realizează Ștefan Firică.
Dificultatea căreia a trebuit să-i facă față criticul a fost aceea de a acomoda o viziune nouă asupra subiectului, fără contingențe în critica noastră, cu modalitatea „exhaustivă“ de lucru aleasă, care presupune explorarea tuturor surselor bibliografice și îndepărtarea de criteriul estetic, în alegerea textelor literare considerate semnificative pentru variile ocurențe ale autenticității. Trebuie spus că dificultatea a fost depășită subtil, Ștefan Firică având în scris o vădită „pedagogie“, care-l ajută să își urmărească ideea chiar și când glosează pe marginea unor marginalii. De asemenea, este de apreciat că, spre deosebire de alți critici de azi, chiar dacă își manifestă din când în când nemulțumirea față de limitele criteriului estetic, nici nu-l consideră o relicvă nocivă, nici nu se folosește de pretextul depășirii lui doar spre a propune o altă grilă de valori, neacreditate. Fiind o cercetare de – cum spune Ion Bogdan Lefter pe copertă – „ideocritică“, în direcția sugerată cândva de Adrian Marino (dar mai agreabilă și fără paraponul conceptual al regretatului teoretician), Autenticitatea… știe și să scoată înțelesuri noi din bibliografia consacrată, de la Camil Petrescu la Mihail Sebastian, și să introducă în discuție, în completare, texte și autori mai puțin frecventați.
Trebuie spus că, de fapt, cartea a pornit tocmai de la constatarea insuficienței definiției estetice a noțiunii de autenticitate (aceea care include, mai mereu, persoana I, autobiograficul, mitologia „experienței“). Insuficiență cu atât mai evidentă, cu cât – după cum atrage atenția Ștefan Firică – nici textele teoretice ale prozatorilor și gânditorilor noștri interbelici nu sunt coerente: „Mai vii și mai relevante pentru climatul ideologic al epocii mi s-au părut eseurile nesistematice, minate de imprecizii, ezitante în terminologie, dar conectate (uneori într-un mod nefericit) la actualitatea imediată, publicate în cea mai mare parte în anii 1930.“
Structura cărții reflectă această nemulțu mire, ca și preocuparea autorului de a acoperi „petele albe“ ale noii sale viziuni prin apelul la referințe precise, ca un puzzle bine gândit, în ansamblu, și, în același timp, minuțios prelucrat, piesă cu piesă. Nu este o lectură comodă, de ce să mint, și suspectez că mulți dintre „autentiștii“ de azi nu vor trece de primele pagini, deși stilul critic al lui Ștefan Firică este cursiv și elegant, iar ideația sa este limpede. Însă, pentru filologul consumat, satisfacțiile unei demonstrații inspirate încă din punctul de pornire (autenticitatea este, într-adevăr, mai mult decât un procedeu estetic, este o stare de spirit legată de „tânăra generație“, cu manifestări în toate domeniile), și urmărite coerent, cu „probe“ bine alese, este indicibilă.
Cartea începe cu un capitol în care criticul, pornind de la „ce se știe“ despre autenticitate din dezbaterile literare interbelice, o situează într-un șir de concepte literare menite să sublinieze parțialitatea definițiilor interbelice. Ideea capitolului este aceea de a lărgi, mai întâi, contextul literar în care vorbim de autenticitate, iar apoi de a integra autenticitatea românească în epocă, prin apelul la fenomene similare din spațiul european și american. Convingerea că autenticitatea ajunge pe buzele romancierilor noștri ca urmare a lecturii lui Proust și Gide este, după cum constată Ștefan Firică, falsă sau, în tot cazul, restrictivă. Trimiterile (prin intermediul lui Wayne C. Booth) la istoria criticii anglo-saxone, de pildă, îl așază pe E. Lovinescu al nostru, cu preferința sa pentru creația obiectivă, „într-o «familie» de teoreticieni respectabili, preocupați de aceeași chestiune cu câteva decenii înainte și după 1900“. Două subcapitole care descriu „martorii“ narativi ai autenticității sunt despărțite de o privire asupra receptării critice a noțiunii, la noi și în Europa, cu un accent pus pe cele două „faze“: de „dispariție“ a autorului (odată cu structuralismul), respectiv, de „întoarcere“ a sa, după epuizarea curentelor structuraliste și poststructuraliste. Excursul în receptare este esențial, deoarece transformarea modului în care înțelegem autenticismul s-a produs nu numai ca urmare a literaturii propriu-zise, ci și ca rezultat al modificării perspectivelor critice.
Dar marea deschidere ideatică o produce capitolul al doilea al cărții, care constituie, în opinia mea, contribuția fundamentală a criticului la transformarea modului în care înțelegem autenticitatea. Ștefan Firică evadează, pentru prima dată la noi, din „cercul strâmt“ al referințelor interbelice autohtone și din câmpul strict literar. Autenticitatea este, după cum arată exegetul, o stare de spirit a secolului XX, identificabilă într-o multitudine de câmpuri culturale, de la filosofie la cultura populară. Fără examinarea acestor contexte, legate în general de discursul „tinerei generații“ și de transformările culturale și sociale de după Marele Război, ne e greu să punem laolaltă (altfel decât printr-o analiză critică impresionistă) autenticitatea umanistului liberal Mihail Sebastian cu cea a legionarului Mircea Eliade.
Ultimul capitol plasează, în consecință, manifestările autenticiste românești în acest context cultural mai larg. Nu trebuie să ne mire că nu se mai vorbește, aici, atât de mult despre E. Lovinescu și Camil Petrescu, ci despre Nae Ionescu, Mircea Vulcănescu și „tânăra generație“ trăiristă. Tocmai aceste determinări socio-culturale care țin de mitologia „tinerei generații“ explică de ce un Liviu Rebreanu sau o Hortensia Papadat-Bengescu, de pildă, nu au fost atrași de autenticitate, în timp ce colegii lor moderniști Camil Petrescu și Anton Holban, în mare măsură, da. Criticul examinează, firește, dezinhibat și considerabilul balast de modă și de verbiaj nesemnificativ, pe care l-a presupus dezbaterea autenticistă, la noi.
Carte solidă, serioasă, scrisă cu o vizibilă (dar bine strunită) pasiune pentru subiect, Autenticitatea, sensuri și nonsensuri operează o redefinire completă a temei și ne propune un critic deja matur, echilibrat, înzestrat cu simțul nuanțelor. Demonstrația pe care o conține pornește, desigur, de la o idee radicală – aceea de a redefini o noțiune atât de utilizată –, dar se construiește pe parcurs, prin sistematice precizări, revizuiri și corecții ale unor opinii mai vechi ori inexacte.