Deși Aurel Dumitrașcu a început să păstreze pagini de jurnal încă de prin 1975, când avea douăzeci de ani, Adrian Alui Gheorghe, îngrijitorul celor două volume de Carnete maro, vol. I – II (Editura Cartea Românească, 2019), consideră că este important să fie publicate într-o ediție definitivă doar paginile scrise începând din 1982. Decizia este motivată prin faptul că, odată cu acel an, demarează odiseea încercărilor poetului de a-și publica prima carte, apărută, din cauza cenzurii, abia după trei ani. Prin urmare, este vorba despre un jurnal situațional, ale cărui file marchează o bornă existențială importantă a vieții lui Aurel Dumitrașcu: aceea a căpătării conștiinței că el are nu numai aspirație, ci și vocație de poet. Dar, din moment ce după 1982 scrierea jurnalului nu a fost abandonată, ci a devenit tot mai consistentă, înseamnă că revelația a fost pe deplin asumată. Astfel, paginile scrise ulterior vor fi convertite în jurnal de viață. De acum înainte, va fi consemnată expresia preaplinului sau minusului existențial, care, de altfel, derivă din jurnalul situațional, ce configura respectiva situație tensionată. Nimic nu îl va mai putea distrage pe Aurel Dumitrașcu de la scrisul jurnalier: nici sentimentul împlinirii sau al zădărniciei și nici boala din ultimul an al scurtei vieți. Este motivul pentru care consider că deziderativul „Eu/ nu vreau/ să trăiesc,/ eu vreau/ să citesc“ ar fi trebuit să aibă o completare referitoare și la scris.
Corespondența întreținută cu Mircea Sântimbreanu, Gabriela Negreanu și Florin Mugur (și copiată în paginile jurnalului) constituie un adevărat document de „poietică“, ce denotă relația conflictuală a poetului cu cenzura în privința celor două volume (Furtunile memoriei și Biblioteca din Nord) pe cale de a ajunge la forma definitivă în trei trepte, cu multe dusuri și întorsuri: manuscrisul originar – cenzura editurii – cenzura ideologică. Citez dintr-o scrisoare adresată lui Florin Mugur: „Vă spun sincer: țin mult să fiu un bun european! Și nu pot fi decât prin lecturi. Pentru mine, o societate civilizată nu înseamnă a te bucura că prinzi o pâine la o coadă infernală, că găsești ciocolată o dată la două luni, că nu ți se taie al treilea vers din cutare text. Acestea nu pot fi bucurii de oameni civilizați“ (vol. II, p. 145). Pentru Aurel Dumitrașcu a trăi civilizat însemna, printre altele: a scăpa de teroarea celor trei „f“ (frig, foame, frică), a nu sta în întuneric, a călători în condiții normale, a găsi pe omul potrivit la locul potrivit, a te exprima liber. Nu ar fi fost mult…
Literaritatea paginilor din Carnete maro este asigurată atât de talentul de scriitor, cât și de „bossa“ jurnalului intim, adică de ceea ce reprezintă înclinația nativă spre o astfel de scriere, la lectură degajându-se și o senzație de ficționalizare a lumii traversate. Astfel, valoarea literară a jurnalului este conferită de mixtura dintre datele realității și construcția literară sau, mai bine spus, de capacitatea diaristului de a exprima adevărul său lăuntric prin raportare la exterior. Aceasta se observă cel mai bine în conturarea portretului a două iubite – EA și Irina –, prin consemnarea întâlnirilor cu ele, dar mai ales prin corespondența trimisă. Inserarea de fragmente din scrisorile trimise, în care sunt analizate și răspunsurile corespondentelor sale (îndeosebi ale Irinei), constituie o adevărată parte romanțioasă a jurnalului. Aurel Dumitrașcu dă frâu liber revărsărilor sentimentale, cu motivațiile specifice firilor sensibile ce țin de nevoia de autenticitate psihologică, de lectură fidelă de sine însuși. Diaristul nu caută să noteze doar situațiile care îl avantajează în fața potențialilor cititori, ci și slăbiciunile sentimentale față de ființe ce nu ar fi meritat (cred și eu, nu numai el) iubirea lui. Semnul concluziv și dubitativ al dezamăgitului îndrăgostit este astfel exprimat: „Toate femeile care m-au părăsit și-au ratat viața. Le-o fi fost teamă să nu și-o rateze cu mine?!“ (Ibidem, p. 392).
Folosirea persoanei a doua singular dovedește faptul că jurnalul este autoadresat, el fiind gândit drept o cale spre autocunoaștere. Dar textul jurnalier, pornit drept notație pentru uz personal, ajunge în cele din urmă să fie adresat celorlalți și va avea o dublă destinație, de care ne bucurăm noi acum. Aceasta este datorată maturizării artistice, conștiinței propriei valori literare și dorinței diaristului de a intra în dialog problematizant și deschis cu confrații. Fragmentarismul inerent scrierii diaristice rămâne doar un mod specific de organizare a textului și nu provoacă o dispersie a imaginii generale. Aurel Dumitrașcu nu manifestă interes pentru faptul mărunt de viață, privirea lui nu coboară în imediat, ci scrutează zările, interogând dimensiuni multiple ale perioadei trăite. Astfel de puncte de focalizare obligă la redimensionarea timpului, care nu mai este unul biologic, al individului, ci unul al condiției umane supuse dictaturii („Eu încerc și țin să fiu o conștiință a timpului meu. Dar timpul meu de acum nu e deloc roz“ – Ibidem, p. 158).
Orgoliul poetului nemțean a fost de a înțelege epoca pe care a traversat-o și de a lăsa mărturie despre ea, iar paginile sale depoziționare se constituie într-un îndemn de asumare morală a actelor noastre. Merită din plin să fie citite cele o mie de pagini de Carnete maro, deoarece intransigentul Aurel Dumitrașcu a avut capacitatea de a cristaliza o viziune arhitecturală asupra unui întreg deceniu literar, cultural, social, politic și ideologic al țării. De adus mulțumiri și îngrijitorului ediției, fără de eforturile căruia s-ar fi pierdut niște „carnete maro“, ce stau drept testimoniu acuzator pentru perioada crepusculară, de o aceeași culoare închisă, a ceaușismului.