Trei amintiri cu Papa. Forme de spectacol. Miracol

Stau şi mă uit pe geam. Pe o antenă schimonosită de vînturi, din vîrful unei case, doi porumbei privesc lumea. Tăcut. Sînt petrecuţi, cu spatele unul la celălalt. Admir un corp cu două capete. Aşadar, fiecare vede alt orizont, altă perspectivă asupra norilor şi florilor, asupra soarelui şi a lunii, a poveştilor noastre şi din noi. Se poate zări de la înălţimea lor nimicnicia de pe pămînt?

Cam pe la începutul anilor nouăzeci, un bun prieten al tătului meu și soția lui m-au invitat să-mi petrec un timp generos la Florența, acolo unde ei locuiesc într-un apartament cochet de pe drumul ce duce spre Fiesole. La întoarcerea spre casă, luam avionul de la Roma. Ca un ultim dar, am primit un tur al fascinantului oraș făcut cu taxiul, destul de pe îndelete. Cel din urmă punct al itinerariului, Basilica San Pietro. „Sînteți norocoși“, repetă de nenumărate ori taximetristul. Papa nu fusese de vreo lună și ceva la Vatican. Se întorsese și urma să apară la FEREASTRĂ, la ora 12, să dea binecuvîntarea. Am ajuns. Șuvoaie de oameni se scurgeau din Catedrală spre esplanadă. Părea o nebunie absolută să străbatem mulțimea în sens invers curgerii ei. Piera a simțit, fără să spun un cuvînt, cît de tare mi-aș dori să ajung sus, să intru, fie și cîteva minute. Un porumbel mi s-a așezat, tăcut, pe umăr. M-a ajutat să zbor? Nici azi sau de cîte ori am mai fost acolo n-am înțeles cum a fost posibil. Garda elvețiană ne-a oprit în fața intrării și ne-a spus, sec, că Basilica s-a închis, „e chiuso!“. Am auzit, vag, cuvinte disparate, că vin din altă parte și nu se știe dacă mai am șansa să revin…a apărut un superior, în civil, înalt, frumos, meridional. A ascultat, n-a rostit nimic, mi-a făcut semn scurt, cu capul, să-l urmez, înțelegînd că nu vreau să văd totul, ci doar ceva anume. Am intrat. Catedrala goală. Pașii noștrii se auzeau ciudat, singuri, cu ecouri tulburătoare. Ai mei, bezmetici, pierduți, împiedicați, ai lui, fermi, știutori. O călăuză spre un vis. Am mers undeva în dreapta, a tras, deloc teatral, o cortină cred vișinie, s-a asigurat că-l urmez și am mai auzit doar atît: „Tuta la Pieta per lei!“. A tras cortina la loc și a dispărut. Am rămas singură. Față-n față cu miracolul. Nu cred că am văzut-o atunci pe Fecioara Maria purtînd trupul coborît de pe cruce al lui Iisus. Și mai nimic din creația lui Michelangelo. Nici faldurile marmurei, nici capul căzut pe spate al lui Iisus, nici chipul suferind al Mariei… Am simțit lacrimi fierbinți cum îmi ardeau obrajii. Am fugit în Piață. La timp. Draperia de la Fereastra Papei se mișca ușor. Iată-l!

L-am născut pe fiul meu la zi mare. De Sf. Gheorghe. Începuse luna mai, eram încă în maternitate, schimbînd serii de mămici și prunci. Nu ne simțeam grozav nici el, nici eu. Tristețea se amesteca cu disperarea. A sosit Papa. Am cerut un radio mic și am urmărit trecerea lui pe aici, atît de aproape de mine. Am rugat o asistentă să mă ajute să cobor din pat. M-am așezat în genunchi. Cred că m-am rugat. O vedeam pe Maria cu Iisus în brațe, cu capul pe spate. „Nu-ți fie frică…“. Papa repeta deseori aceste cuvinte, pe care și Iisus le spusese apostolilor săi. L-am auzit din nou. Atît de aproape de mine. De a doua zi, lucrurile s-au îndreptat, încet-încet. De data asta reușisem! După trei săptămîni, am ieșit pe poarta maternității cu Ioan Luca Gheorghe. Învinsese balaurul.

De multă vreme încoace, speranța, pentru mine, a fugit. Așa am crezut pînă de curînd. Cu toate conotațiile ei. Nu sînt în depresii, nici în crize existențiale. Rătăcesc, doar, în mine însămi. E nevoie de această călătorie. Din cînd în cînd. Și cum n-am mai făcut-o cam de multișor… În zilele și nopțile cînd pandemia aceasta mă ține departe de ceilalți, mi-am dat seama cît de nerecunoscătoare am fost de prea multe ori în viața aceasta. Am avut drum spre Miracol. L-am pipăit, dar nu ca Toma cuiele din palmele lui Hristos. Am fost parte din întregul Luminii. Cred în Miracol. Nu-i mai pot rătăci speranța. Este sensul vieții.

Mă întorceam de la Ploiești, cînd am aflat că Papa se apropie de sfîrșitul pămîntesc. Veneam de la un spectacol cu „Trei surori“ al lui Alexandru Dabija, o reprezentație care îmi sucise mințile. Sau, mai ales, sufletele. Mașa, Olga, Irina, Andrei își urlă ratarea pe un hol lung, un culoar dus pe toată lungimea scenei. Viața lor s-a mutat în vestibul. O perfectă improvizație. Un du-te vino într-un destin mutat din intimitatea camerei, în picioarele și văzul tuturor. Furtuna din iubirile și năruirile lor nu poate fi stins nici de incendiul din apropiere, deși asta ai fi tentat să gîndești. Că de asta pune Cehov focul în piesă. Cam toate personajele „trăiesc“ la relenti. În iluzia acțiunii, a relației, a ceea ce este viu, polemic, dinamic. Cam ca noi, acum. Doar Natașa trepidează de planuri, dă directive, îi mută de colo, dincolo, Bobic are nevoie de aer uscat. Natașa… singura femeie din piesă care procreează. Într-un interviu pe care l-am făcut acum cîțiva ani buni cu regizorul Alexandru Dabija, el mărturisea că ar dori să-l cunoască pe Papa Ioan Paul al doilea, ca pe o personalitate de enormă anvergură a contemporanității, un om ales pe care îl interesează oamenii. Și îi făcea un elogiu emoționant. M-a surprins atunci coincidența aceleiași dorințe. În microbuzul de la Ploiești era și Dabija. Bizar, nu? A mai urmat o noapte grea pentru acest Papă al oamenilor. Și încă o zi. Seara mă întorceam tot de la teatru. Mai zăbovisem la discuții animate. Nu știu de ce, dar nu m-am dus spre casă pe drumul obișnuit. Trec de semafor, curbă la dreapta și, în mijlocul străzii, un om. Cunoscut. Un om la care țin într-un fel special, cu care nu m-am întîlnit niciodată din întîmplare în acest oraș în care locuim amîndoi, ba chiar și destul de aproape unul de altul. Omul acesta, acolo, singur în mijlocul drumului, degaja o lumină formidabilă. Liniște. Tandrețe. Am vorbit numai despre Papa Ioan Paul al doilea. În șoaptă. Ieșisem din timp, priveam imaginar spre o FEREASTRĂ de departe. Sau de foarte aproape. Mi-am amintit că nu știam să schimb ceasul mașinii și l-am rugat să mă ajute. A umblat calm pe la tot felul de butoane…22.37. A pîlpîit de cîteva ori, a rămas fixat. O vreme. Pentru noi, pentru totdeauna. Cînd am ajuns acasă, ora era pe ecranul televizorului. Mare. Iar clopotele băteau. Am simțit, paradoxal, că sînt din nou puternică, curajoasă, că iubesc lumina și că ea se așează, iarăși, pe fața mea. Că intru, nu știu pînă cînd, în armonie cu mine și cu povestea mea. Cu formele de spectacol ale Miracolului. Pe pămînt și în Cer.

nu vă fie frică!…“

Aș vrea să citiți cîteva rînduri, traduse rapid din spaniolă, care vorbesc despre drum, rost, lumină, destin, despre umilință, despre iubire, despre credință. Papa Ioan Paul al doilea spunea că este cel mai de seamă bun credința…

Toate trec, toate rămîn

A trece ne e rostul,

A trece lăsînd cărare,

Potecă peste mare.

N-am căutat niciodată gloria

Nici n-am vrut în memoria

Oamenilor să-mi las cîntul;

Dar iubesc lumile subtile,

Imponderale și fragile,

Ca baloanele de săpun.

N-am căutat niciodată gloria.

Călătorule, drum

E urma pe care o lași;

Alt drum nu este

Decît cel al urmei de pași.

Drumul se face mergînd

Și cînd privești înapoi

Vezi cărarea pe care

n-o vei mai bate nicicînd.

Călătorule, nu există cărare

Ci numai brazde pe mare…“ l