Ion Țuculescu mai puțin cunoscut

Trăim vremuri ciudate a căror semnificație îmi scapă. Am impresia că m-am teleportat într-un film S.F. Acum mă întreb dacă ceea ce trăim nu e doar un vis, care ne arată că nicio proiecție mentală nu poate depăși realitatea. Încerc să-mi păstrez vechile repere dar, în lipsa unei activități expoziționale, poate e un moment bun de a publica o serie de documente, mărturii inedite. Faptul că se apropie aniversarea a 110 ani de la nașterea lui Ion Țuculescu, mă determină să prezint o serie de materiale, întâmplări puțin cunoscute sau uitate despre acest artist emblematic al culturii noastre.

Cazul Țuculescu“, cum inspirat a fost denumit de profesorul George Oprescu, înainte încă de a deveni un „caz“, a izbucnit, aparent, „ex nihilo“. Destinul său necesită încă o temeinică cercetare, motiv pentru care rememorarea unor întâmplări aparent mărunte devine interesantă. O expoziție, o carte de impresii și câteva nume de personalități culturale românești, corect înțelese, pot revela o epocă.

Stresat de faptul că nu i se permitea să-și expună lucrările din noua serie folclorică, Ion Țuculescu a decis, în luna octombrie 1956, să deschidă o expoziție în propria sa locuință. E greu de spus dacă gestul său a avut și o conotație politică, apropo de evenimentele din Ungaria. Mai curând înclin să cred că artistul nu a avut o asemenea intenție, deși opțiunile sale anticomuniste erau cunoscute nu doar în cadrul intim al familiei. Motivul acestui puseu, neobișnuit în epocă, a fost obtuzitatea celor din conducerea Uniunii Artiștilor Plastici, care îi refuzau o sală de expoziții, dar mai ales gândul că medicul pictor Ion Mirea (1912-1987), colegul său, îi „furase“ ideile – compoziții cu elemente folclorice. Există mai multe mărturii în acest sens și chiar un strop de adevăr în sensul că Ion Mirea obținuse galeria de pe Calea Victoriei pentru a deschide o expoziție cu lucrări cam îndrăznețe pentru tiparul epocii proletcultiste.

Revenind însă la expoziția din 1956, aceasta i-a adus lui Țuculescu o bună vizibilitate în rândul oamenilor de cultură, mai ales al celor tineri, gestul său fiind perceput și ca o frondă la adresa unui sistem închis, formalist, sec și anti-creativ. Nu a fost vorba doar de artiști, ci de un număr apreciabil de intelectuali care l-au vizitat în modesta sa locuință din strada Lizeanu nr. 5. Pentru a înțelege complexitatea fenomenului trebuie menționat faptul că pe întreaga perioadă a acestei inedite manifestări, artistul a ținut și o carte de impresii. În lipsa documentului original, care ar fi fost interesant de studiat, avem totuși câteva mărturii pe care Radu Bogdan le-a selectat din aceasta . De altfel, el este singurul care a menționat existența acestui document într-un material, publicat în revista „Arta plastică“ din 1965, unde nu a reprodus decât textul scris de artist, pe pagina de gardă a cărții de impresii. Mult mai interesant însă ar fi fost caietul în sine, complet, nu doar câteva fragmente. Și acestea pot constitui o mărturie directă a felului în care era perceput artistul în contextul epocii. Faptul că o serie de nume importante ale culturii noastre, artiști, scriitori, muzicieni, filozofi au decis să îi viziteze expoziția făcută în propria sa locuință, este un semn al rezistenței față de politica oficială a statului comunist. Această încercare de izolare a sa a generat o atenție sporită confirmând faptul că și în plină epocă proletcultistă, libertatea de gândire nu era un concept gol, ci o formă asumată de existență a multor intelectuali români.

Deși, a mai fost publicat acum mai bine de o jumătate de secol, merită reîmprospătat acest crez al său: „Expoziția din casa mea (lucrările folclorice din 1947-1956). Am privit zilele acestea pictura mea cu ochii unui vizitator. Gândurile pe care le-am avut când am făcut-o nu mă întâmpină în prag. Ele lasă primul loc altora, pe care nu le-am gândit și trăit niciodată – îmi par niște străini care mă privesc cu priviri dușmănoase. Sunt spaimele necunoscutului – spaimele nopților cu stele, spaimele pădurilor adânci și întunecoase, spaimele absolutului și ale morții. În peisajele din Grecia de acum 20 de ani văd un tânăr care privește încrezător înainte. Tinerii nu au ideea de moarte și de vremelnicie. Viața e frumoasă, cerul e totdeauna senin. La 46 de ani vezi altfel. Vârsta aceasta îți pune la îndemână toate luptele și microscoapele ei ca să vezi urâtul. Și adevărul. Apar primele spaime ale vremelniciei. Abia acum creezi cu gândul la eternitate. La 25 de ani nu creezi niciodată cu gândul la eternitate. Deci nu poți fi artist. Arta nu se face din mijlocul vieții, ci din marginea ei. Mă dumiresc acum, privind ce am făcut, că am vrut să pictez scoarțe românești dar a ieșit o lume ciudată de existențe simplificate – păsări și fluturi tot atât de stranii. Sensurile neliniștitoare se desprind din privirile ochilor negri cufundați într-un ocean orange, ori din capete suprapuse. Rațiunea a dirijat o pictură senină… senină ca scoarțele românești. Pictorul secret din mine a visat la altceva – la misterul cosmic“ .

Mă rezum în continuare doar la câteva dintre mărturiile rămase inedite, din selecția lui Radu Bogdan. Pictorița Medi Dinu, soția poetului Ștefan Roll, nota: „Mă bucur să văd, după zece ani, din nou tablouri de Țuculescu. Sunt mișcată de frumusețea pereților acoperiți de bucăți de pictură cum sunt în casele țăranilor, bucăți de scoarțe, de cusături. – Cum sunt așezate și în tablourile lui Petrașcu, tablouri lângă tablouri. Pictura unui creator de spații, de descoperitor al armoniei culorilor curate. Și aș fi vrut să știu să-i scriu ceva ce să-i exprime recunoștința mea pentru munca lui cinstită, pasionată, perseverentă și pe care o simt reușită.“

Vladimir Streinu, fin observator, scria: „Trecerea în fantastic a motivelor geometrizate de pe covoarele românești este dimensiunea nouă a picturii de azi a d-lui Țuculescu. E ceva cu totul nou. Nu folclorul în sine, ci fantasticitatea cu care e văzut constituie, cred, poezia acestei picturi. Cum să-l felicit pe pictor, decât felicitându-mă că am putut-o vedea. Salut o carieră românească europeană.“ Ceva mai eliptic în exprimare dar elocvent este și mesajul graficianului Dragoș Morărescu: „Brâncuși, Enescu, Țuculescu, pietrele de unghi ale artei adevărat românești“.

Iar pentru a înțelege amploarea fenomenului, chiar și simpla transcriere a numelor câtorva dintre cei care au semnat în cartea de impresii mi se pare relevantă pentru înțelegerea unei epoci cu o structură, aparent monolitică: scriitorii Geo Bogza, Victor Eftimiu, Gellu Naum, Nicolae Steinhardt, Petre Solomon, Nina Cassian, Alexandru Paleologu, Matei Călinescu, artiștii Henri H. Catargi, Ion Pacea, Ion Irimescu, Octav Grigorescu, Ion Bițan, Vasile Dobrian, Virgil Almășan, Aurel Cojan și mulți alții.

O mențiune aparte cred că merită Nichita Stănescu care, după ce i-a vizitat expoziția, conform mărturiilor scrise de prietenul său, Alexandru Condeescu considera că: „Anul 1956 cuprinde câteva evenimente ce-l vor marca decisiv pe viitorul poet: în amfiteatrul «Odobescu» îl întâlnește pe Labiș și-l ascultă recitând Moartea căprioarei […]. Hotărâtoare pentru gândirea poetică a lui Nichita Stănescu a fost însă îndelungata vizită la un… pictor. E drept că acesta se numea Țuculescu, era medic și cercetător științific de mare valoare, iar pe lângă uriașa valoare a viziunii sale plastice moderne avea păreri profund originale despre lirica pură a lui Mallarmé și Valéry. Este prima întâlnire și cea mai importantă pentru poet cu universul artei abstracte, direcție în care va evolua ulterior și poezia sa. Aflat între faza „folclorică“ și cea „totemică“ Țuculescu picta pe atunci Ochi negri într-un ocean oranj. Nichita a văzut în atelierul lui faimosul autoportret «în formă de ulcea» […] fără gură și un alt tablou, care, după descrierea sa, pare a fi Privirile câmpului.“

Până în 1962, în cei șapte ani pe care îi va mai avea de trăit, Ion Țuculescu nu a avut dreptul să facă nicio expoziție personală și doar de trei ori (1957, 1959, 1960) i-au fost admise câteva lucrări, mai vechi, la expozițiile colective. Mesajul său traversase însă cortina și efectele mocnite ale acestei întâmplări vor germina în entuziasmul aparent inexplicabil al Expoziției retrospective din 1965.