Parfum de fericire

Micul Joe al regizoarei austriece Jessica Hausner este unul dintre acele filme dificil de clasat, partajat între parabolă, SF, dramă familială cu un discret parfum de soft-horror. Aceeași poveste condensată într-un scurt metraj ar fi trecut foarte bine proba unui film desprins din Twilight Zone cu o anecdotă în miezul lui, cu o poantă la final și cu un iz de parabolă ca în cele mai bune povestiri ale lui Ray Bradbury. În orice caz, filmul a adjudecat Premiul de interpretare feminină pentru actrița britanică Emily Beecham la festivalul de la Cannes din 2019.

Debutul filmului ne instalează într-un context familial al unei familii monoparentale cu clișeele sale din care se poate bricola ușor o dramă: Alice Woodard (Emily Beecham) trăiește alături de fiul său, Joe Woodward (Kit Connor), o existență de mama celibatară. Tatăl, Ivan (Sebastain Hülk), nu reprezintă decât o piesă detașabilă pentru acest cuplu strâns unit, mamă-fiu, unde mama este o fito-geneticiană lansată în cercetarea avansată, lucrând într-un laborator unde urmărește să producă noi specii de plante modificate genetic. Cercetător dedicat meseriei până la obsesie, singurul părinte duce o viață recluzionată, aproape ascetică, împărțindu-se între laborator și cina împreună cu fiul ei, alcătuită din preparate livrate la domiciliu. Proiectul de cercetare al lui Alice nu servește descoperirea unui hibrid superrezistent menit să dezvolte agricultura, ci a unei plante care să emane, la propriu, un parfum de fericire. Iată un proiect inefabil care deschide filmul lui Hausner către parabolă. Pentru că, nu se află omul permanent în căutara fericirii? Iată că fericirea ar putea fi, la propriu, o floare pe care s-o cultivi cu grijă. Alice numește această floare cu numele celui pe care-l iubește cel mai mult, fiul său, Joe. De un roșu intens, floarea se desface ca un pămătuf incandescent și lasă să plutească în jur efluviile parfumate, trimițând un puf-puf rozaliu către cel care se apropie să o miroasă. Alice a creat această floare sterilă, incapabilă să se înmulțească, să polenizeze, iar ceea ce pare a fi o carență dezvoltă în ea un mecanism compensatoriu prin care, pentru a supraviețui, floarea generează prin parfumul ei o adicție, oferind o stare de fericire la pachet cu o nevoie de ocrotire a ei. Explicația ține de dimensiunea science-fiction-ului la confiniile cu parabola. Filmul ar putut evolua exclusiv pe tărâmul SF-ului, cu un tip de intrigă similară celei din Întâmplarea (2008), filmul lui M. Night Shyamalan. Acolo, vegetalul fabrica o substanță răspândită în aer care declanșa un colectiv impuls suicidar, eliminând astfel cel mai redutabil agresor al planetei. Jessica Hausner păstrează din convenția de gen atât cât este nevoie, ducând filmul și într-o altă direcție căreia tema fericirii îi constituie izvorul nesecat de interogații. Mutatis mutandis, tema fericirii este dezvoltată între parabolă și SF într-un film precum Și eu (2012) al lui Aleksei Balabanov, unde un grup de oameni pleacă în căutarea fericirii care se distribuie într-un loc uitat de lume, într-un sat lovit de grație și de blestem totodată.

În orice caz, regizoarea dezvoltă destul de previzibil intriga. În cele din urmă, unul câte unul, Chris (Ben Whishaw), colegul care e îndrăgostit de ea și pe care ea îl ignoră, fiul ei și prientena lui, Selma (Jessie Mae Alonzo), șeful laboratorului, Karl (David Wilmot), dar și ceilalți colegi se vor contamina de fericire Cu adevărat dramatică este contaminarea propriului fiu care-l alienează într-un mod dureros de cea pe care o iubea cel mai mult, mama sa. Alice va rămâne singură, izolată în fața unei societăți fericite, dedicate cultivării acestei flori a fericirii, insensible la nefericirea altor și la alte aspecte ale vieții.

Într-una dintre înregistrările făcute de către specialiști care testează posibilele efecte alergice ale plantei, un soț se plânge că soția sa nu mai este aceeași, un leitmotiv al filmului, întrucât toți cei infectați de parfumul fericirii își schimbă comportamentul. Mai precis, soțului îi este dor de soția cicălitoare, plină de defecte, care nu scăpa nicio ocazie de a-l admonesta. În locul ei are o soție grijulie, înțelegătoare, atașată celor mai mărunte probleme ale sale. Cumva, acest mărunt episod comic amintește de romanul lui Adolfo oi Casares, Dormind la soare, unde un savant reușea să transfere sufletul de la un om la altul, găzduindu-le provizioriu pe cele haine în câini, înlocuind sufletele rele cu unele bune în corpuri feminine, realizând astfel posibilitatea armoniei conjugale. Și acolo ca și aici, unul dintre personaje, un soț dedicat, observa același lucru: consoarta nu mai era aceeași, devenise o femeie insuportabil de bună. Schimbarea de sens afectiv însemna și o schimbare de personalitate, chiar mai mult, una de identitate. Ironia reprezintă aici un efect secundar al parabolei, care chestionează asupra a ceea ce ne definește cu adevărat, suma de incongruențe, de contradicții, de razne, relieful accidentat al unei personalități cu accentele ei. Acest agent patogen olfactiv nivelează cumva aceste trăsături, orientează libidoul într-o singură direcție, lipsește de atenție, de empatie ființa umană inoculându-i o grijă unică ca tensiune narcisică, unde narcisul este floarea botezată Micul Joe. Aparent în glumă jucând comedia contaminării, propriul fiu îi propune mamei sale soluția unei infectări deliberate, care ar îndepărta orice inconvenient, liniștind-o și subordonând-o aceluiași scop, slujirea plantei în solidar cu o comunitate aservită aceluiași deziderat. Astfel, Alice pare să fie ultima care să lupte împotriva acestei fericiri paralizante, a acestei rinocerizări diafane.

Dincolo de story, nu poți să nu remarci și conturul estetizant al filmului, cadrele fluorescente de laborator, invazia culorii incadescente, violaceu, roșu pe fondul alb al laboratorului, cu o muzică similară celei care acompaniază o piesă Kabuki. Ne aflăm într-o lume florală unde culoarea joacă un rol esențial, unde culoarea înseamnă identitate ca și parfumul, într-o seră, acolo unde în doze mici se fabrică paradisul.

Ironia reprezintă aici un efect secundar al parabolei, care chestionează asupra a ceea ce ne definește cu adevărat, suma de incongruențe, de contradicții, de razne, relieful accidentat al unei personalități cu accentele ei.