O stare crepusculară

Dificultuoasă din capul locului ca și pe întregul său parcurs ni se prezintă poezia lui Vasile Igna. Un discurs aspru cum o cioplire în piatră, dar dintr-odată în înfățișarea sa trudnic obținută se ivesc finețuri imprevizibile, trăsături de rafinat basorelief: „Doar că nimeni nu mai văzuse/ pînă atunci o astfel de casă/ o casă ca o fîntînă cu gura în cer/ din care izvora un soare roșu/ un soare ce lumina o cîmpie de cremene/ o cîmpie pe care răsăreau răzlețe/ tufișuri de spini./ Poate de rosa canina“ (Masca lui Newton). Zbaterea aceasta între real și imaginar continuă în multe secvențe deseori cu iz coșmaresc. Nu fără un cinism pogorît asupra lucrurilor cum o benedicțiune à rebours: „Ce era să facă? Otrava era mai puțină/ decît dulcea fîntînă a cernelii./ Un timp, a zăcut pe dalele din/ fundul curții: nu mișca, nu încerca să se ridice,/ se întrupa într-un somn ce nu era decît al său,/ nu prididea să închidă ochii pentru a zidi înăuntru/ criptele numerelor mari ori/ femeia pe care abia o întrezărise, un pui de delfin/ ce se răsucea în el ca o zvîrlugă lubrică“ (ibidem). Să fie o stare crepusculară, un declin de neoprit al ființei care totuși „nu se lasă“, ori expresia unei naturi comensurabile printr-un sacrificiu al eforturilor încontinuu depuse? Obstacole apar la fiecare pas, înnodînd, disociind, împingînd totul într-o perspectivă a sumbreții inexorabile, a unei criptări fără revers. În unele momente postura autorului pare a fi asumarea decepției, capitularea făpturii d-sale de Sisif cu verb musculos: „Nu putea afla niciodată adevărata/ obîrșie a calculelor./ Complota cu Golul, mințea ipotezele“ (ibidem). Alteori întîlnim o circumspecție la circumspecție, un soi de sofistică scuză: „Cum nu avea nici o explicație,/ presupunea că rostul e în altă parte, poate/ în ignoranță, în nedreptățire, în folosul vecinului“ (ibidem). După un consiliu al prudenței („Nullius in verba,/ să nu crezi pe nimeni doar pe cuvînt“), intervine o relativă stare favorabilă, fie și o fantasmagorică șansă de moment, întrerupînd dubiul pururi prezent: „Cine să știe? Poate că, la deshumare,/ într-un amurg ploios de Vinere Mare, se va adeveri că trupul său cel bun/ îmbălsămat cu oloi de gorun/ încă mai visează să zboare“ (ibidem). Într-o atare condiționare morală lumea se străduiește a se închega din reziduuri mitologice, din cochilii existențiale decepționante, dintr-un talmeș-balmeș de factori căruia tentativele dezmințirii îi acordă o grotescă alură (Apocalypsis). Dimensiunile se schimbă într-un joc sarcastic, în aceeași atmosferă incredulă cu o posibilă sorginte populară, de paremiologie în răspăr: „Doar sfiiciunea și simplitatea/ anihilînd ba întregul, ba jumătatea,/ despicînd limba unui proverb/ cam nevolnic și cam imberb“ (Laboratorium). S-a vorbit de o influență a lui Leonid Dimov, dar spre deosebire de predecesor avem a face aici aproape fără excepție cu o pastă de smoală, cu o infernalizare obstinată, nedispusă a bate în retragere. Dimov manifesta îndeobște o detașare grațios-ironică, o planare deasupra imaginilor, pe cînd Vasile Igna cară poveri ori frămîntă fără preget un aluat gros ce-l ține legat de sol. Acțiuni bătrînește înscrise în orizontul scund al pierzaniei: „Jocuri rîsete năzdrăvănii/ desfătări, decapitări scrupuloase./ Și pedepse din pravili soioase./ Ele puteau fi sucul dulce al unor/ flori carnivore cu pistilul de ceară,/ o lumînare de doi bani/ făcută să ardă o mie de ani“ (Bizantină). Perspectiva e provocator mutilantă. Deopotrivă materia vie și cea neînsuflețită, cuvîntul, punctele cardinale, fantomaticul folcloric se întrunesc spre a da glas unor metamorfoze ale pieirii irevocabile: „Ceea ce se vedea era sfiala/ diferența și nu agoniseala./ Sîngele avea magnetismul pe dos/ cîmpul lui respingea pilitura de prisos/ al unor vorbe gata vorbite,/ lichenii mincinoși ai punctelor cardinale/ prestabilite./ Asfințise soarele, îl înghițiseră vîrcolacii,/ acum era și mai multă umbră/ acolo unde pînă mai ieri se aflase/ doar o invazie de ierburi grase“ (Apus întîrziat). Nu fără o absconsă moralizare: „Două noduri dezlegînd apele clipei/ cu cheița tăcerii și a risipei“ (ibidem). S-ar putea vorbi de o incredulitate ancestrală, de un balcanic materialism fără altă soluție în afara incorporării sale în text. Scriind „cu cerneluri din subteranele istoriei“, privind „țeasta înfiptă în pari/ precum fetele fecioare/ a’ Gloriei“ (Pămînt sterp), Vasile Igna înregistrează variantele unei monotonii psihosomatice, indolența unei suveranități văduvite de simbolul său: „Uneori era arșiță, alteori trosneau pietrele,/ cîteodată bolboroseau toate ca niște copii/ ce-și scot capul din vîrtejul bulboanei./ Cei tineri se scufundau mai adînc/ pînă ce dădeau cu piciorul de prund/ ori ieșeau în regatul fără coroană al țărmului“ (ibidem). Nu întîmplător e notată o senzualitate înciudat impie: „Dacă te descopăr printre/ versetele Psalmului/ înseamnă că ești/ mai puțin neadevărată?“ (Silogism). La fel o insolită rugă adresată „Meșterului“ suprem de-a o trata în așa chip pe „fecioara nesiluită“, încît aceasta să aibă revelația sacrilegă a lumescului: „Învîrte-o, Meștere, în jurul/ axului ei și fă-o să vadă ce/ nu se vede. Fă-o să audă/ ce nu se aude, ce nu se știe/ decît dintr-o altă episcopie/ cu ierarhul plecat din chilie. (…) Și fă-o să nu-i fie frică de nebunie/ spune-i că ea mișcă fără să știe/ vîrcolacii din lună și soare/ că e mașina zburătoare/ cu care se preumblă/ arhanghelii și iloții/ preacucernicii și hoții“ (Se uită tot timpul). Oscilînd între întrebări și răspunsuri ce iscă alte întrebări (Vorbitul în limbi), autorul rămîne în fața vidului interogațiilor consumate, „în care cuvintele au același înțeles/ aceeași invariabilă pudoare“, în care „înmuguresc tuberculii insomniaci ai horoscopului“ (ibidem). Cu orgolioasă voință neadresîndu-se publicului larg, Vasile Igna e un poet ce poate fi degustat de cunoscători.