Nefiind preocupat, în primul rând, de funcția referențială a limbajului, ci de exprimarea combustiilor lăuntrice, Mircea Ciobanu este un poet ce poate fi încadrat în categoria hermeticilor. Această confrerie selectă este de obicei parcimonioasă în privința aparițiilor editoriale, însă autorul Patimilor face figură distinctă în interiorul ei, prin amplitudinea operei sale. Mircea Ciobanu a înfruntat riscul secătuirii sevelor inspiratoare, al ajungerii în impas creator și al autopastișei, el fiind convins că în jurul fiecărui cuvânt gravitează un virtual poem. Este motivul pentru care a mizat pe puterea cuvântului de a revela și a ascunde în acelaşi timp, drept probă a puterii și slăbiciunii sale inerente. Cuvintele-cheie le-a ferit cu grijă de spațiul lecturii obișnuite, deoarece le-a conferit o accepție specială și a conturat chiar o mitologie personală.
Multe dintre poemele lui Mircea Ciobanu se constituie în meditații pe tema vulnerabilității și puterii cuvântului. Obscurizarea expresiei i-a fost un procedeu constitutiv, un mod de a comunica deopotrivă prea mult și prea puțin (aşa cum se întâmplă, de exemplu, în poemul de largă respiraţie Praznicul mare). Retorica fluentă și ritualică, stilizată până la oficiere, este aluzivă, complicată cu premeditare și abătută de la comunicarea directă. Dar, chiar și atunci când limbajul este mai accesibil, nu se renunță la solemnitatea tonului, la inflexiunile ritualice ori la sugestiile de mister degajate de unele versuri. Cuvântul, care ascunde și se ascunde, ar întruchipa altfel o adevărată balanță între înțelegere și incomunicabilitate, între creație și verbozitate.
Prin urmare, cuvântul rămâne un aliat și totodată un inamic în activarea spiritului creator. De fapt, fuga de semnificația primă traduce mefiența lui Mircea Ciobanu manifestată faţă de puterile limbajului în încercarea de a numi cu fidelitate lucrurile, cele ce sunt. De aceea, poetul preferă de multe ori în locul cuvântului starea anterioară emiterii lui, adică tăcerea: „Nimic de-nvins, nimic de lepădat,/ doar strigătul: Ci facă-se tăcere!“ (În cumpănă). De la acest stadiu se începe făurirea destinului creator, care nu admite intermediari, fiecare poet dând bătălia în numele său: „Și cine se va bate pentru mine?/ Nici îngerul, nici fratele./…/ și nu rămâne de la cerc la punct/ nimic de-nvins“ (Nici îngerul). Este vorba despre un „nimic“ care înseamnă de fapt… totul, echivalent cu întregul, cu „unimea“. Într-o parabolă a creației, Armura lui Thomas, intenția simetrică a celor enunțate se poate extrage din frazele: „Am hotărât să-ți scriu: dar într-un asemenea chip, încât să nu ai niciodată scrisoarea sub ochi – ba nici eu însumi să n-o mai pot reciti după ce voi ajunge la capătul ei. […] când fila o să devină neîncăpătoare o voi rupe și azvârli…“ Desigur, restul e tăcere („Teascul tăcerii strivește/ cuvântul neîndeajuns“ – Elegie).
Într-un interviu acordat Elenei Tacciu, poetul afirma: „Este de neînchipuit actul scrisului fără trecerea printr-un culoar de pregătire și așteptări. Nu mă refer la deliberarea conținutului unei pagini; mă refer la pregătirea resurselor spirituale și afective înainte de a îndrăzni să te apropii de pagină“ („Viața românească“, nr. 6/1981 – „Caiete critice“, nr. 7). Cred că procesul acesta pregătitor este necesar și pentru receptarea operei sale (plină de sonorități insolite, destinate recitării), care impune, pentru înțelegere, „un culoar de pre gă tire“. Are dreptate Eugen Negrici să scrie că, „dacă, de pildă, vedem în poezia aceasta, împreună cu alți critici remarcabili, numai o pură retorică incantatorie, iar în autorul ei «un caligraf impersonal», dacă socotim că «ceremonialul abstract egalează însuși semnificatul» și că expresia lirică devine scop în sine, îi stabilim poetului o ascendență mallarméană și o întreagă linie de înrudire. […] Or, Mircea Ciobanu nu este numai un «mod al spunerii» care reclamă o inițiere“ (Introducere în poezia contemporană, Ed. Minerva, 1985, p. 172).
În fond, poezia celui care a adus imnuri pentru nesomnul cuvintelor nu ridică decât difi cul tățile de interpretare pe care le suscită orice poezie de valoare. Sonurile liturgice enigmatice sunt de fapt mimate, iar cititorul cât de cât versat știe acest lucru. În această privință, Nicolae Manolescu face o sugestivă comparaţie, valabilă nu numai în cazul poeziei lui Mircea Ciobanu, ci și a teoriei lecturii, în general: „Cititorul neprevenit fie renunță la a înțelege, fie, epatat de poet, caută profunzimi inexistente, ori concepții speciale încifrate în vocabular. Adevărata adâncime fiind poetică, nu ideologică, inițiaticul nu poate fi decât trucat, mimat în poezie. Poetul ascunde soluția ca țăranii cheia de la poartă, într-un loc știut de toată lumea: nu e poet acela care, temându-se de hoți, face cheia de negăsit. Cheia trebuie ascunsă de ochii lumii, în ambele sensuri ale expresiei: ca să n-o vadă de îndată ochii lumii (facilitatea poate ucide lirismul) și fără a lua în serios ascunderea (și dificultatea poate ucide lirismul)“ (postfața „Armurării“, la Patimile). De aceea, Patimile, cu turnura lor studiat oraculară, psalmodică, sunt ireproșabil versificate, sună plăcut, orice tentativă de exegeză sau de căutare a unei chei a cifrului fiind greu de întreprins pentru cine nu a găsit cheia ascunsă de ochii lumii.
O primă cheie de lectură pe care o oferă poetica lui Mircea Ciobanu este aceea a rostirii lacunare, sibilinice, când s-ar oficia, parcă, un ritual enigmatic. Într-o astfel de poezie, ne confruntăm cu un limbaj abstract și enigmatic, de o obscuritate prețioasă, cu infiltrări eliptice. Proiecțiile vizionare, premonițiile neliniștitoare ivite ca rodul unei imaginații tributare vremurilor biblice, metamorfozele, fabulosul, aerul de inițiere – toate acestea fac parte dintr-o „trusă“ a cărei cheie riscă să fie pierdută de unii dintre cititori. Iar pentru căutarea ei, „păgubiții“ trebuie să procedeze la fel ca în cazul cu cheia ascunsă de ochii lumii. Aș adăuga faptul că țăranul pomenit în ilustrativa comparație de mai sus nu ia cu el cheia din comoditate, ci şi din teama de a nu o pierde (deși există întotdeauna o dublură a ei, pentru ceilalți ai săi). Chiar şi el, în cazul în care ar pierde cheia pe întuneric, ar începe să o caute doar acolo unde ar fi locul mai luminat, deşi ştie că nu prea avea cum să o fi rătăcit pe acolo…
Într-o lume profetică, plină de interziceri, de canoane, un împovărător sentiment al culpabilității apasă asupra a toate și a tot. Este un sentiment al spaimei de dinainte de comiterea crimei generice, cu figura emblematică a nevinovatului Iov („domn arsei sale case și mulțimii de fii uciși“). O profundă reflecţie poetică despre demna pătimire a lui Iov, aflat sub semnul implacabilei pedepse, antrenează o întreagă mitologie a suferinței dezvoltate pe marginea unei problematici de natură morală. Cadrul existenţial hărăzit umanității ce îndură toate caznele iovice este jalonat de ruguri, de spânzurători și de numeroase instrumente de tortură. Volumul Etica se constituie în poem, comentariu, psalm, epistolă și plângere profetică, unde tonul adoptat se aseamănă cu o liturghie solemnă, oficiată într-o limbă de cult necunoscută de ascultători.
În descendența acestui om biblic care îşi asumă cu demnitate destinul – trăitor într-o lume fundamentată pe crimă, pedeapsă, abuz şi nedreptate – vine și „omul subt vremi“ al cronicarului moldovean, de la care Mircea Ciobanu a împrumutat pe față titlul pentru cartea Viața lumii. Scria Miron Costin: „Trece veacul desfrânat, trec anii cu roată,/ Fug vremile ca umbra şi nicio poartă/ A le opri nu poate. Trec toate prăvălite/ Lucrurile lumii şi mai cumplite“. Ca la cronicarul moldovean, omul din amplul poem modern este reaşezat sub vremuri, numai că ele sunt stilizate pe un tipar existenţial medieval (chiar din vremea cronicarului).
Trebuie neapărat remarcat faptul că Mircea Ciobanu cultivă invocația într-un univers damnat, aflat sub tutela unei transcendențe vide. Cerurile se închid peste orice tânguire și se acoperă de tăcere; deşi există „zvonuri cerești“, acestea sunt deliberat nelămurite, deoarece transcendenţa dintr-o astfel de poezie este goală. Multe ecouri biblice prefigurează imaginea unui posibil apocalips, dar nu unul decis de divinitate, ci drept consecință a greșelii omului de a fi abdicat de la rostul și destinul său creator. De pildă, viziunea apocaliptică din Praznicul mare nu este o versiune îndatorată tradiției biblice, ci are o sursă „eretică“, prezentă în imaginea unui ospăț mistuitor („veșnica mistuire“, ca în soresciana piesă de teatru Iona).
În opera poetică a lui Mircea Ciobanu se întâmplă mereu o dereglare a fenomenalului, o amenințare venită din partea forțelor obscure ale existenţei, un declin al normalității în scenarii imaginare plasate în ținuturi aride și bătute de vântul Ahab. Ruina universală este cadențată de clasica clepsidră și de uruitul unor imense ceasornice. Senzația dată este a unei mișcări grele, de măcinare de materii cu scrâșnete surde, la o moară cosmică ur(l)uind neîncetat. Dacă vom citi o astfel de poezie în cheia ei potrivită, deținută de marele scrib, nu se poate să nu remarcăm dicțiunea impecabilă a unei voci solemne și grave, ce pare a ne dezvălui taine primejdioase, dar care are grijă să se oprească la timp, pentru a nu ne mai fi accesibile. Sonoritățile liturgice potențează magia rostirii acestui poet distinct în peisajul nostru poetic postbelic.
Mircea Ciobanu este creatorul unei opere saturate de turnúri stranii ce provoacă nu numai desfătarea estetică, ci și necesitatea de a ne reîntoarce la cărțile sacre ale umanității, pentru a le înțelege mai bine rostul. Construcțiile mitico-alegorice de factură barocă ale poeziei sale suprasolicită resorturi livrești insolite greu descifrabile în lipsa unor lecturi ce țin totuși de cultura noastră generală. Cel puțin în istoria poeziei române contemporane, Mircea Ciobanu rămâne creator al unui spațiu poetic distinct, grație supleței articulărilor sale imagistice. Prin poemele sale, care nu îngăduie o lectură comodă, autorul Eticii a propus, în felul său oracular, o viziune aparte despre lume și despre condiția umană. P(r)o(f)et în po-etica sa, Mircea Ciobanu a trăit cu aceeași intensitate în fluxul vieții, al ideilor și al imaginarului, el încercând să țină o cumpănă dreaptă între viața lumii plină de patimi și cele ce sunt exprimate într-o cheie poetică de o originală partitură stilistică.