Titlul acesta pompos nu vrea decât să reamintească amestecul de bine și rău, de alb și negru, de contrarii, așadar, din care e alcătuită existența umană. În dicționarul meu de Teoria literaturii descriam oximoronul astfel: OXIMORON (gr. oxys = „înțepător, inteligent“ și morós = „prostănac, nebun“). Asocierea paradoxală a doi termeni contradictorii cu efecte expresive surprinzătoare. Dădeam câteva exemple din Eminescu și Blaga, ca, de pildă: „Un farmec trist și neînțeles / Puterea mea o leagă…“ (Eminescu) „Într-o lume de neguri / Trăiește luminoasa umbră / Negurile albe pătrund…“ (Eminescu) „Culorile le iau din apă / din dulci otrăvuri și din vânt“ (L. Blaga). Mai adăugam un citat din GRUPUL μ, Retorică generală: „Cum a subliniat foarte bine L. Cellier, oximoronul este o coincidentia oppositorum în care antiteza este negată, iar contradicția deplin asumată. […] Înrudirea oximoronului cu antifraza – ca și cu paradoxul – e frapantă.“
Toate acestea, plus tentația de a relativiza (căci nu cred în absoluturi, buna gestionare a relativelor părându-mi-se un bun mod de a trăi viața cu rost și folos), mi-au dat ideea de a privi existența umană din perspectivă oximoronică. În ciuda aplecării noastre maniheiste, care ne face să judecăm pripit Binele și Răul și să înscriem în familia celui dintâi viața, lumina, albul, frumosul, dulcele, iubirea, lăsând în seama celui din urmă moartea, întunericul, negrul, urâtul, amarul, ura, lucrurile nu stau nicidecum astfel. Nu doar că elementele celor două clase sunt întotdeauna amestecate (în proporții diferite, firește), dar ele nu pot exista unele fără altele. Precizarea e o banalitate, o recunoaștem ori de câte ori suntem mândri de subtilitatea noastră în a înregistra nuanțe și diferențe infime, de a percepe acordul fin al contrariilor. Cu toate acestea, ne întoarcem pe loc la hăul obtuz, maniheist, dacă vreun interes (de obicei, meschin) o cere. E adevărat, avem o oarecare scuză de vreme ce ochiul omenesc distinge doar 36 dintre cele câteva mii (zeci de mii?) de nuanțe de gri pe care le poate „vedea“ un ecograf. Dar sunt posibile infinite combinații și între cele 36 de griuri, toate adevărate, în limitele adevărului relativ care ne e la îndemână. Fiindcă acolo, între extreme, între alb și negru, între bine și rău, se petrec adevăratele întâmplări omenești cu exuberanta lor diaprură. Cum ar spune Umberto Eco, „ființa coincide cu caleidoscopul de adevăruri pe care le formulăm încercând s-o numim“. Oximoronul, dar și multe alte figuri de stil (dacă nu cumva chiar toate!) au rostul, de-a lungul istoriei limbilor, de a interveni cu adăugiri și revizuiri acolo unde numirea dintâi se dovedește insuficientă. Omul, nomothet/onomaturg generic, șlefuiește fără oprire instrumentul său fundamental, chiar dacă uneori uită izvorul. În cazul oximoronului, e de reținut nu atât împăcarea contrariilor, cât coexistența lor asumat-tensionată, lupta care definește viața („o luptă-i viața“!). Conlucrarea fericită a binelui și răului ivită din confruntare permanentă, înfruntare, reevaluare a pozițiilor.
Sub semnul farmecului dureros, oximoronul nostru clasic, putem include, grație sensului lor, nostalgia, dorul, tânjirea. Toate au doza lor de rău – depărtarea de un loc, de o persoană, de un timp, dar au și binele, căci situarea nostalgică e una a reveriei, a rememorării, a retrăirii binelui de odinioară. Că viața conține moartea de la început, iar moartea, intravitală fiind, e de-săvârșirea vieții („s-a săvârșit“) reprezintă chiar legea (oximoronică) a destinului nostru de muritori („Moartea succede vieții, viața succede la moarte“; „Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște“). Indiferent în care variantă, Miorița nu poate fi interpretată cu nesocotirea condiționalului fără echivoc „de-o fi să mor“. Moartea intravitală se revelează în împrejurările crizice ale amenințării cu moartea. Ca dat destinal, e acceptată în alb, e bună („a murit de moarte bună“), dar ca ucidere, e evaluată ca posibilitate rea, nicidecum acceptată. Tot așa cum moartea violentă, uciderea din Baltagul, tradusă din posibilitate în act, nu e acceptată, ci răz-bunată. Justiția e chemată să restabilească un (dez)echilibru vital – cel al morții ca dat destinal – destrămat violent. De altminteri, experiența umană, să spun într-o paranteză, știe multe despre faptul că „în tot răul e și un bine“, că e destulă prostie și în mintea deșteptului (care, zice o vorbă ardelenească, „are minte multă, da nu-i tătă bună!“), că dulce-amăruiul nu-i de lepădat în gastronomie, nici dulce-acrișorul, iar clar-obscurul e procedeu grafic și pictural excelent.
Preferința pentru Bine fără luarea în seamă că Răul e cel mai important constructor al lui e amendată în multe cărți, cu o nuanță necesară demonstrației de privilegiere a Răului. Astfel, precum la Blaga mai târziu, răul este la Eminescu principiu dinamic, constructiv, fără de care istoricitatea își pierde valoarea, iar istoria însăși e cu neputință. Răul, spune Eminescu, este „colțul vieții“: „Vecinic răul / întâiul rol îl joacă – e colț în orice cuget, / în oricare voință, în orice faptă mare“ […] „Rău și ură / Dacă nu sunt, nu este istorie“ (Andrei Mureșanu). Putem presupune rădăcini adânci ale cuvântului colț. El poate fi sâmbure, sămânță, izvor, tot așa cum a încolți referă și la semințele mirabile, trezite la viață din nemișcarea aparentă premergătoare exploziei seminale, dar și, omonimic, la punerea în dificultate, în problemă, în impas și, ca urmare, incitarea la acțiune, la replică și, în cele din urmă, la creație. Colțul răului e, de fapt, unitate și colaborare de antinomii, contradicții împăcate dinamic, oximoronic. Interesant de descoperit în poezia eminesciană viziuni asemănătoare celor din schițele metafizice ale lui Lucian Blaga. Năzuința uzurpatoare de dumnezei a omului creator și descumpănirea unui Dumnezeu cu vădite dimensiuni demonice sunt prefigurate în poemele eminesciene. Planul de „măreție și blestem“ în care se petrece permanenta negare și afirmare a autorității divine la Blaga este înțeles de Eminescu într-o construcție pornind de la „sâmburele lumii, eterna răutate!“ (Mureșanu): „Ce plan adânc-șiret! / Cum în sămânța dulce a răului s-a pus / Puterea de viață!“ (Andrei Mureșanu). Ca la Blaga, Omul și Lumea (Pământul), de-o parte, și Dumnezeu, de cealaltă, sunt alternativi – forțe egale și potrivnice în necurmată înfruntare. În Demonism, tabloul acestui compromis (Istoria umană este văzută de Lucian Blaga ca „un compromis între aspirația secretă a omului de a se substitui Marelui Anonim și măsurile de apărare luate de Marele Anonim în vederea salvării centralismului existențial“ – Ființa istorică) este lucrat în culori grotesc-macabre, dar și cu o doză teribilă de ironie cu adresă ambiguă. Dorința de mărire și putere, răul domină istoria: „Impulsul prim / La orice gând, la orișice voință, / La orice faptă-i răul“. Ca la Lucian Blaga, Dumnezeu și Lumea se caută unul pe altul în dorul de împlinire al marii cumpene. Caietele eminesciene păstrează, obsesiv reluată, imaginea cumpenei aspirând să ajungă cerc (vezi, de pildă, ms. 2255), sortită să rămână cu această unică bogăție a dorinței. Disimetria funciară a omului înzestrat cu gândiri eterne și trup trecător este mai productivă, mai vie, mai dinamică. Are de partea ei răul relativ și aspirația puterii, amândouă situând ființa în nesaț, în progres. Divinitatea e „incompletă“ dintr-o asemenea perspectivă – răul sau binele absolut au de partea lor sațul, încremenirea. Gândul eminescian – gând activ, cum îl numea Vasile Pârvan – coboară mult mai adânc. Viața și Moartea au preț una prin cealaltă. Se ivește o altă relație dintre Bine („Au crezi tu cum că lumea-i făcută pentru bine?“) și Rău, cu nimic datoare simțului comun, moralei tradiționale. Cumpăna și unda, înrudite prin complementaritatea contrariilor pe care o sugerează – prima reținând tensiunea tragică a lui „unul sau altul“, starea între, undoirea, cealaltă, variantă armonioasă, ondolantă a aceleiași tensiuni, supusă „legii ondulațiunii universale“, cea enunțată de Vasile Conta, contemporanul lui Eminescu –, sunt cronotopi fundamentali ai universului eminescian. Binele singur e încremenire („Binele e moartea“), doar împreună cu Răul, principiu al mișcării și schimbării, poate rodi. Are nevoie de rivalul care face posibilă nu doar înaintarea, ci chiar existența însăși a ceva. Camil Petrescu mărturisea: „Lucrez cu predilecție în opoziție cu ceva, întărâtat să opun propria mea viziune unei viziuni insuficiente“. Un discurs a cappella, de nimic contrariat, iluzionat că e unic deținător al Adevărului e totuna cu tăcerea, cu moartea.
Lucian Blaga închipuie în schițele metafizice din Isvoade (dar și din finalul romanului Luntrea lui Caron) un „gânditor năstrușnic“ în stare să țeasă filosofii pe seama sugestiilor conservate de folclorul românesc. Acest gânditor năstrușnic ar putea clădi o stranie metafizică oximoronică – „beznă șlefuită ca diamantele“ – pornind de la un eres românesc despre cei doi frați dintru începuturi: Dumnezeu și Dracul. Gânditorul ar putea extrage din povestea lui Fârtate și Nefârtate o învățătură cosmică și anistorică – Istoria adăpostește ființa fără a o conține – pe măsura spiritului românesc cu mersul său ritmic de suișuri și coborâșuri. Răul potențează binele, îl face posibil: „Dar oare ar rodi-n ogorul meu / atâta râs făr’de căldura răului?“ (Lumina răului); „Pesemne – învrăjbiți / de-o veșnicie, Dumnezeu și cu Satana / au înțeles că e mai mare fiecare dacă-și întind de pace mâna“. Pacea oximoronică nu înlătură vrajba, ci o face creatoare. Aparținând deopotrivă vieții și morții, ființa poate extrage din amândouă seve durabile, le poate supune gândului său activ, singurul care-și poate declina veșnicia, prin el împlinindu-se pacea în cumpănă.
Paradoxul binelui din rău apare și în societate. Când Sorkin încerca descifrarea căderii fericite la români, răspunsurile „oximoronice“ veneau dinspre Andrei Pleșu („viața intelectuală sub dictatură e posibilă, paradoxal, tocmai fiindcă e potențial imposibilă“), Ștefan Aug. Doinaș („limbajul poetic a devenit mai rafinat din pricina cenzurii… limbajul esopic… ne-a adus pe toți mai aproape de esența poeziei, care ține de limbajul plurisemantic“), Marin Sorescu („Cenzura mă stimula. Sunt obișnuit să înfrunt obstacole uriașe când lucrez. Cu cât e mai mare obstacolul, cu atât îmi e mai activă încăpățânarea…“). L-aș evoca aici și pe Paul Watzlawick cu best-seller-ul Cum să-ți faci singur nefericirea – titlul în original: The Situation is Hopeless but not serious. The Pursuit of Unhappiness, iar în versiunea franceză pe care am avut-o la îndemână: Faites vous-même votre malheur (Seuil, 1989) – o parodie spumoasă și gravă la situații și psihologii contemporane. Tonul ușor, în aparență, umorul cu tușe negre – pe coperta ediției franceze e reprodusă o caricatură de Daumier – sunt motivate, într-o prefață, prin apartenența autorului la zona cea mai densă în atitudini absurde a lumii: fostul imperiu habsburgic, cel compus dintr-o mulțime de culturi atât de diferite, încât nici o soluție de bun simț la vreo problemă nu putea fi sperată vreodată. Locuitorii acestei zone paradoxale știu că „viața e disperată, dar nu e gravă“, de aceea problemele cele mai simple îi depășesc, iar pe cele imposibile le rezolvă, stupefiant, ca-ntr-o doară, absurdul fiind pâinea de fiecare zi a minții lor. Omul nu-i făcut pentru fericire (Pascal Bruckner ne avertiza că nimeni nu a promis omului fericirea!). Oricâte binefaceri ai îngrămădi pe capul lui „își va pune confortul în pericol și-și va dori cu încăpățânare vreo mizerie dăunătoare, vreun gunoi costisitor“, își va apăra „visele fantasmatice și această degradantă stupiditate“. Nefericirea, Răul sunt condiții ale propășirii, ale împlinirii, ale depășirii de sine. Răul este productiv, activ, rodnic. Binele anihilează funcțiile vitale. Finalul retezat și stereotip al basmelor e o dovadă: „Și au trăit mulți ani fericiți!“ Despre această prelungă fericire nu mai e nimic de spus.
Să închei cu o carte pe temă a lui Umberto Eco, Cum ne construim dușmanul: „Se pare că de dușman nu ne putem lipsi. Figura dușmanului nu poate fi abolită de procesele de civilizare. Nevoia de dușman îi este înnăscută și omului blând și iubitor de pace. Pur și simplu, în aceste cazuri se deplasează imaginea dușmanului de la un obiect uman la o forță naturală sau socială care într-un fel ne amenință și care trebuie învinsă“. Pe scurt, suntem oximoronici, amestec de bun și rău, sau nu suntem deloc.