Versuri de Lucian Scurtu

 

Atât de aritmetic, încât se vor cântate

Atât de aritmetic, încât se vor cântate,

Mormanele de gânduri închinate Lui,

Uitat pe crucea strâmbă, eu încercând

s-o sui,

Târându-mă, în chinuri, la fructele perlate,

Crescute-adânc, în palma crăpată de oțet,

Le gust zeama-n dulcită cu lacrima divină,

Pe buza-mi transpirată, le e culcuș și-alină,

Lumina cuibărită pe pieptul Lui, încet,

Lăsată crud, să curgă, la rădăcina care,

Adoptă osânditul, îi e umil supus,

Domesticește somnul, dar Fiul brusc

tresare,

Zâmbește, și pe creștet un bujorel mi-a pus,

Pe tâmple, două mere, apoi discret

dispare,

Ce bine e cu tine, Domnule Isus!”

Ce bine e cu tine, domnule isus!”

Ce bine e cu tine, Domnule Isus!”,

Îngân umanității, dar bate numai vântul,

Obiectele odăii, deschide și mormântul,

Îmbogățit de ruga omului sedus,

De multele canoane, pe care le-ai impus,

Chiar între dobitoace, prin grajduri

necesare,

Îngenunchez luminii, doar Ție îți

răsare,

Spre-a-ți încălzi o iesle, Domnule Isus!

Dar nu-nvia acuma, rămâi printre

tăcute,

Cohorte de insecte, ce par a fi, dar nu-s,

Decât doar mogâldețe, ce stau adânc

pierdute,

Chircite în credință, într-un confuz apus,

Aprins doar de regretul căințelor știute,

Ce cald a fost la Tine, Domnule Isus!”

Ce cald a fost la tine, domnule isus!”

Ce cald a fost la Tine, Domnule Isus!”

Pe crucea Ta frumoasă, toate îmi sunt

mai sfinte,

Zilnic, strâng în brațe bogate zăcăminte,

Dosite în canonul, pe care L-ai impus,

Ca pe o taină nouă acelor decăzuți,

În neagra disperare-a dizgrației divine,

Sau, poate ești chiar raza dispusă să aline,

Îndoiala stearpă, gloatei de renăscuți?

Din care scrum anume, țesutul tău

îmbată,

Laguna princiară, pândită mai presus,

De orice legiuire, când legii Îi ești Tată,

Iar în icoana veche, același presupus,

Copil al somității, cu fața îmbujorată,

Ce mândru sunt de Tine, Domnule Isus!”

Ce mândru sunt de tine, domnule isus!”

Ce mândru sunt de Tine, Domnule Isus!”

Strig cerului, cu gura umplută de argilă,

Ruga de o asculți, coboară pe-o fragilă,

Lumină-aristocrată, cu umbra celor duși,

Acolo, lângă Tine, adesea ei ne fac,

Vagi semne, amintind că totul este bine,

Și de Te trag de barbă, Ție nu ți-e rușine,

Iertându-i de hârjoane, făcându-le pe plac,

Fără de Tine, bezna-ar renaște prin

unghere,

Orfani ai neputinței, cerșim minuni

cerești,

Târându-ne bezmetici, ne dai mereu

putere,

Pitit după icoană, noi știm că tot Tu ești.

Când Îți sărut sandaua, suspini, căci, de

plăcere,

Icoana lăcrimează, Tu, după ea, roșești.