Pe la jumătatea cărții sale despre Mihail Sebastian, Laszlo Alexandru, înaintea unui fragment rezumativ și sintetic, cu expunere pe puncte, arată cum s-a documentat pentru lucrul la ea: „După ce am conspectat și am studiat toate articolele publicate de ziarist în Cuvântul, sunt în măsură să-i răspund denigratoarei în felul următor“. Urmează cele nouă puncte și un alineat care încheie capitolul M. Sebastian și politica internă, iar „denigratoarea“ este Marta Petreu, autoarea unei cărți care a provocat vii polemici și dezbateri, Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). Iată că, la zece ani și mai bine de la prima ediție a cărții Martei Petreu (care a cunoscut trei ediții, ultima fiind în 2016), discuția nu s-a încheiat. 146 de articole ale lui Sebastian la „Cuvântul“ sunt listate de Laszlo Alexandru în prima secțiune a bibliografiei sale, unele fiind semnate cu pseudonimul gidian-vergilian Amyntas, altele cu M.Sb. Primul se intitulează O seară futuristă la Paris și a apărut pe 22 martie 1930, iar ultimul, Unde literatura răspunde în politică, a fost publicat în numărul din 1 ianuarie 1934. În același efort de documentare, autorul a parcurs și receptarea critică a cărții Martei Petreu, extrase relevante fiind oferite în secțiunea de „opinii critice“. Aici sunt cincisprezece comentatori, majoritatea circumspecți față de Diavolul și ucenicul său…
Adjectivele vor fi utilizate din abundență de Laszlo Alexandru pentru a-și exprima dezacordul cu Marta Petreu („în sprijinul balivernelor aventurierei“, „în cartea sa științifico-fantastică“, „frapanta rea-credință a discursului“, „își biciuiește victima“, „mecanismul defăimător“, „stilul de mahala al monografistei“), ceea ce îi umbrește demersul critic. Când argumentele sunt suficient de puternice și probele textuale, lămuritoare, nu este nevoie de epitete. Iar critica ori polemica presupun menținerea unei civilități, în temeiul unui acord de principiu că oricine susține un punct de vedere diferit are dreptul de a o face. Nu trebuie să-i căutăm și să-i găsim motivații impure, chiar dacă asta ne pare calea cea mai ușoară. E drept că și la Marta Petreu constatam unele accente ironice: Sebastian „a țâșnit în brațele lui Nae cu cel dintâi pretext“, „i-a dat târcoale lui Eliade, făcându-i curte și căutându-i prietenia“, „mârâielile și scâncetele lui Sebastian din Jurnal“, „o perseverenţă acră“, „bate câmpii“, „îşi ascunde înşelătoria“, „papagalul de presă“ al lui Nae Ionescu…
Soluția aleasă de Laszlo Alexandru a fost să meargă la articolele din „Cuvântul“ ale lui Sebastian, dispunându-le nu cronologic, ci tematic. Rezultă astfel capitole extrem de utile din care se vede cu claritate felul cum gândea Sebastian asupra nazismului, comunismului și cum scria el la „Cuvântul“ despre Franța și Spania, Germania și Austria, despre politica internă, liberali și țărăniști, despre structurile administrative și despre învățământ… În interiorul fiecărui capitol, cum e și firesc, se merge după datele publicării articolelor, într-o suită din care putem vedea revenirile lui Sebastian asupra unui subiect, interesul lui manifest față de o temă și o problemă. Iar textele sunt grăitoare. Este greu de susținut teza Martei Petreu conform căreia „ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi revoluţionară“ „emană“ din aceste texte. E problematică și concluzia autoarei potrivit căreia „Sebastian a fost «protocron», făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi“. În aproape o sută cincizeci de articole de ziar citate copios de Laszlo Alexandru, nu se vede nicio acomodare cu mentorul ce va intra în derivă antidemocratică. Sebastian continuă să scrie, la „Cuvântul“, cu același umanism, cu raționalism, și cu finețea lui caracteristică. Într-un articol din 11 martie 1932, ironizează o măsură a guvernului fascist în direcția… purificării limbii: „Guvernul fascist a luat o ultimă măsură de educare a sentimentului național. A interzis anume tuturor cetățenilor italieni să întrebuințeze în scris sau în vorbă cuvinte de origine străină. Nu știu ce pedeapsă sancționează acest veritabil «delict de neologism», nu știu dacă moartea, sau surghiunul, sau numai ocnele, dar fapt e că de azi înainte funcționează pe teritoriul peninsulei un fel de tribunal etimologic, în fața căruia vor fi aduse toate expresiile suspecte și vor fi sever cercetate. Cu deosebire sunt socotiți drept subversivi termenii de origine franceză“. Într-altul, intitulat Vilegiatură în U.R.S.S. și apărut pe 24 iulie 1933, pornește de la deschiderea, la Paris, a unui birou de voiaj sovietic, pentru „înlesnirea turismului în Rusia“. Sebastian, ironic, evidențiază absurditatea: „Nu vi se pare că e o faptă cu desăvârșire antiproletară această propagandă făcută de un stat comunist? Căci cui se adresează invitația afișelor sovietice, chemând călători spre mările și munții bolșevici? Oamenilor bogați, desigur. Pungilor care au cu ce plăti asemenea aventuri estivale. Infamilor burghezi, care din plusvaluta muncitorilor strâng suficiente averi pentru a-și permite acest capriciu turistic.“; „E, la urma urmelor, puțin ciudat ca după ce ai exterminat tot ce a fost burghez la tine în țară să lansezi invitații burghezilor străini, pentru a le oferi lor un tratament de favoare, foarte bine plătit poate, dar nu mai puțin odios pentru o pură conștiință de revoluționar“. În fine, într-un articol din 5 august 1933, autorul scrie despre barbaria bolșevismului și a hitlerismului: „Când 10 ani de zile, Europa a strigat că bolșevismul este o barbarie, Europa nu greșea. Bolșevismul era o barbarie în raport cu civilizația și cultura europeană. Exact în același raport este și hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viață să lupte, să conteste și să anuleze toate valorile actuale de civilizație și de cultură.“.
O situație interesantă privește raportarea gazetarului la o figură politică de prim-plan în epocă: I.G. Duca. Asasinat pe 29 decembrie 1933 de legionari în gara Sinaia, pe când era șef al Guvernului, Duca este plasat de noi, retrospectiv, de partea bună a istoriei. E deci mai greu de înțeles motivul criticilor lui Sebastian la adresa lui. De aceea, contextualizarea operată de Laszlo Alexandru este utilă. Același Duca fusese ministru de Interne în timpul cumplitelor manifestări antisemite de la Oradea, ale studenților naționaliști, din decembrie 1927, „în contextul unui așa-zis congres studențesc“. Laszlo Alexandru citează dintr-un volum îngrijit de Lucian Nastasă-Kovács, Pogromul itinerant sau Decembrie antisemit Oradea 1927, prefațat tot de Alexandru Florian și apărut la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel“: „A fost, de altfel, seara când studenții au atacat sinagogile, șapte dintre acestea fiind devastate și, în unele, provocându-se chiar incendii“; sulurile Torei au fost „arse în afara lăcașului, parcă demonstrativ“. Studenții și-au continuat violențele antisemite, întorcându-se de la Oradea: la Ciucea, Huedin, Cluj, Războieni, Brașov, Timișul de Jos, Predeal etc., ceea ce l-a făcut pe Iorga să interpeleze oficial guvernul. Sebastian îi aduce aminte, în „Cuvântul“, din 5 noiembrie 1933, lui Duca următoarele: „D. I.G. Duca – acest domn Duca astăzi apărătorul fanatic al liniștei generale – a auzit d-sa de un oraș care se numește Oradea Mare? Și își amintește cumva ce s-a petrecut acolo în iarna 1927-1928? Și știe cumva cine era atunci ministru de interne în România?“. Duca nu este deci atacat de Sebastian ca liberal, ci ca fost ministru de Interne care avea datoria să asigure ordinea publică, și nu o făcuse.
Singurele articole de ziar dintre cele citate în carte care, cred, îi pot fi imputate lui Sebastian sunt cele despre Mussolini, „dictatorul în cămașe neagră“ care i se pare „mult mai uman, mai nuanțat și mai complex“, după lectura cărții realizate de Emil Ludwig. Cum observă Laszlo Alexandru, portretul din Un alt profil al lui Mussolini (5 august 1932) e făcut „în policromie“; numai că, și aici, laudele sunt pentru un Mussolini atipic: „A fost o cuvântare serioasă și îngrijorată, dar vibrând de un simț omenesc surprinzător. Ducele era de nerecunoscut“. „Surprinzător“, „de nerecunoscut“: termeni ai surprizei lui Sebastian. Într-un alt articol, Păsările zboară spre Capri… (24 decembrie 1932), Sebastian laudă „legea încruntatului Duce“ care a oprit împușcarea păsărilor. În fine, în articolul Enciclopedia Italiană (6 mai 1933) e fascinat de enciclopedia apărută „din inițiativa guvernului fascist și cu fondurile statului italian, în editura Institutului Giovanni Trecanni“. Pot părea naive aceste trei articole, dar nici ele nu sunt ale unui extremist de dreapta.
Din bine documentata carte a lui Laszlo Alexandru reiese un Mihail Sebastian așa cum a fost, cu texte din ziarul „Cuvântul“ puse pe masă; și cu infirmarea ipotezei că Sebastian a făcut „experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi“.