O „haimana deșteaptă“

Cu excepția imprecațiilor ivite din cloaca ranchiunii ideologice, fiecare carte despre Nae Ionescu e binevenită. Decenii la rînd, efigia profesorului a fost atît de supusă edictului de damnatio memoriae (ștergerea postumă din catastife, cu interdicția de a-i evoca numele altfel decît în spiritul diabolizării), încît un volum ca cel semnat de Tatiana Niculescu este ca o bulă de oxigen într-o etuvă ticsită de gărgăuni resentimentari. Dacă aș alege întîmplător zece profesori de filosofie și le-aș cere să-și spună franc părerea despre „Nae“, nouă ar strîmba din nas ca la vederea unui strigoi.

Tatiana Niculescu nu doar că nu strîmbă din nas, dar chiar intră temeinic în viața profesorului, scriind un volum des în informație, la care nu știi ce să admiri mai întîi: verva retorică (autoarea scrie bine, cu poftă, chiar dacă nu atinge dichisul literar), ușurința cu care face slalom printre verdicte, sau dozajul fin de nuanțe pro și contra. Fluența limbii te predispune la o lectură plăcută, sintaxa curgînd fără noduri de poticnire. Rezultatul e o carte cvasi-onestă, din cauza măsurilor de precauție pe care autoarea și le ia spre a nu-i irita pe cei care ne supraveghează gradul de sănătate mentală cu care privim secolul al XX-lea.

Dincolo de bogăția informației, ce izbește e felul în care ea a fost prelucrată, căci procedeul nu e de exegeză filosofică, nici de incursiune biografică, nici de cercetare istorică, ci de învolburare epică în tipar de foileton spumos. La Tatiana Niculescu avem de-a face cu o mise-en-scène cu iz revuistic, un soi de trepidantă evocare în care literatura lasă locul colportajului de detalii truculente: cancanuri, sarcasme, duioșii, jurăminte, amănunte de alcov, tensiuni istorice, litigii gazetărești, lupte de stradă, drame amoroase, arestări, comploturi, complexe de inferioritate, racile atavice, anecdote lubrice – toate într-un amestec de chichițe, iuți la limbă, ce încing atmosfera cărții.

Titlul volumului, Seducătorul domn Nae, pare rupt dintr-un spectacol de revistă, nu mai lipsește decît gurista apărînd pe scenă spre a susura un libret înțepător de tachinare sprințară. Capitolele sunt un bricolaj de citate între care autoarea introduce pene de comentarii pestrițe, unde lauda se amestecă cu diatriba, precizia cu insinuarea, certitudinea cu presupusul, accentul răspicat cu nuanța echivocă. Abilă ca un arlechin funambulesc, Tatiana Niculescu e cînd reporter descriind melodramatic biserica greacă din München sau călătoria lui Nae cu trenul alături de iubită, cînd e judecător rece înfierîndu-l pentru naivitatea cu care s-a molipsit de spectrul lui Codreanu.

Tatiana Niculescu e o Dora Mezdrea trecută prin sita mondenă a foiletonului de popularizare. Cea din urmă este o cercetătoare asiduă, cu o vocație nebună pentru scormonirea arhivelor; cea dintîi este o compilatoare iscusită, avînd ceva din patosul crainicilor care îți amețesc mintea cu vești contradictorii. În consecință, Nae e fie ridicat în lumini prielnice, fie coborît în berna metehnelor rușinoase; fie lăudat pentru puterea spiritului, fie biciuit pentru deriva morală. În profesor sau pîlpîie fidelitatea conjugală, sau țîșnește jindul de amant nesățios; universitarul sau gustă din harul gazetăresc al gîndirii libere, sau se bucură de sinecura de intrigant obedient din sînul camarilei regale. Pe scurt, un cameleon cu epiderma conștiinței adaptîndu-se fulgerător la împrejurări. Un geniu cu stofă de parvenit, un țigan ajuns idol. Un dandy suferind de „disonanță cognitivă“ (p. 156). O „haimana deșteaptă“, vorba lui Vasile Băncilă.

Amestecul de lumini și umbre e fatal eclectic, impresia fiind că autoarea nu are un punct de vedere propriu, drept care caută să împace toate taberele, potrivit clișeului că adevărul e undeva la mijloc. Partea slabă stă în analiza pe care o face cărților semnate de Chamberlain, Gobineau, Carlyle, Rosenberg, Stirner sau de alți gînditori cu trecere în epocă. Se simte că autoarea nu e în elementul ei, căci rezumatul volumelor aduce cu conspecte studențești trase la indigo, ticsite cu sentințe cîntărind cît niște stigmate, autoarea părînd să fi luat ciorne de pe internet spre a le înghesui în carte.

Deși cartea se vrea neutră, partis-pris-ul cu care tratează tabăra opusă celei a lui Nae este vădită: pe masoreții marxiști îi menajează trecîndu-le sub tăcere rolul nefast, ca și cum încercările de revoluție bolșevică din Germania lui 1918 sau cele din Războiul Civil din Spania lui 1936 ar fi fost opera lui Alfred Rosenberg sau a lui Mussolini. În fine, autoarea nu intră în analiza cursurilor lui Nae, fiindcă filosofia nu este punctul ei forte.

În amalgamul de comentarii, autoarea a lăsat să se strecoare cîteva greșeli sau ambiguități, pe care, la o nouă ediție, ar fi nimerit să le corecteze: 1) Bayreuth nu se află în centrul Bavariei (p. 68), ci în extremitatea nordică a landului; 2) Gavrilă Marinescu nu a fost Șeful Siguranței (p. 176), ci, așa cum stă scris cîteva pagini mai înainte, Prefectul Poliției; 3) cînd a fost asasinat, Codreanu nu a fost ridicat de la Doftana (p. 231), ci de la Rîmnicu Sărat; 4) Nae nu putea să-i dea spre lectură lui Vladimir Ghika cursul Funcția epistemologică a iubirii (p. 123), fiindcă obiectul ca atare nu exista; Horia Cosmovici, în cartea pe care Tatiana Niculescu o citează, nu pomenește de vreo carte anume, nici de lucrarea de doctorat, nici de vreun curs universitar, drept care paranteza inserată e o ingerință fără acoperire; 5) dacă Nichifor Crainic i-ar fi fost rival în plan teologic (p. 165), cum putea să-i cedeze lui Nae rubrica teologică din „Cuvîntul“?; 6) Vaida-Voevod a fost orice altceva, dar nu „părintele spiritual“ (p. 190) al Legiunii, indiferent cît de narcisic își vedea el influența asupra studenților; 7) dacă Stelescu ar fi fost „omorît din ordinul lui Codreanu“ (p. 211), Moruzov (șeful Siguranței) ar fi aflat asta înainte de săvîrșirea crimei, fiindcă Stelescu era agentul lui, iar Carol al II-lea nu ar fi pierdut prilejul să-l aresteze imediat pe Codreanu, fără să mai aștepte doi ani pînă la plîngerea penală a lui Iorga: cum să dai cu piciorul la un motiv întemeiat de arestare (instigare la crimă) pentru a te lega apoi de un fleac, de o scrisoare confidențială, trimisă în plic lui Iorga, fără intenția de a fi făcută publică?; 8) „echipa morții“ (p. 188) desemna în epocă grupurile de studenți care, mergînd în sate în campanie electorală, știau că jandarmii îi vor aresta; expresia nu are sensul de comandou care răspîndește moartea, ci de tineri care știau că o vor păți. Echivocul cu care Tatiana Niculescu face uz de expresie are o tentă de rău-augur pentru aerul neutru cu care pretinde că și-a scris cartea; 9) stînd cu Popovici-Lupa la vila „Lupoaica“ din Balcic, Nae nu putea, grație unui facil calambur (Lupoaica trimite la Lupeasca) „să se fi amuzat imitînd stilul de viață al Regelui“ (p. 226). Ori autoarea indică sursa afirmației, ori schimbă tenta nostimă. Cardiac cum era, dacă ar fi imitat măcar o săptămînă stilul priapic al regelui, ar fi dat ortul popii; 10) autoarea afirmă că studenții din Iași spărgeau geamurile negustorilor evrei, inspirîndu-se din „acțiunile sotniilor ruse“ (p. 116). Într-adevăr, le spărgeau, dar asociația e scoasă din jobenul gîndirii vide: cum puteau studenții din Iași să se inspire de la sotniile din Rusia?

Nu lipsesc răstălmăcirile ingenioase: cînd, în februarie 1914, Nae își bea cafeaua în München la „Café Stephanie“, cîteva colțuri mai încolo, la berăria „Hofbräuhaus im Platzl“, un biet pictor famelic, pe nume Adolf Hitler (p. 62), nu era luat în seamă, în timp ce își vindea peisajele în acuarelă: ipoteza e de revistă glossy, căci în februarie 1914 Hitler era la Salzburg, mobilizat în armata austro-ungară, pentru a fi declarat inapt, și abia din 1920 cafeneaua cu pricina va deveni locul de întrunire a național-socialiștilor. Autoarea rotește săgeata timpului invers, punîndu-l pe Hitler într-un local vestit, despre care știe că a fost locul de naștere al mișcării naziste, doar că devansează evenimentele cu șase ani. Sau omisiuni voite: cititorul neavizat nu înțelege cu cine se lupta generația lui Nae, fiindcă toți sunt inocenți, în afară de tabăra profesorului, în vreme ce masoreții marxiști sunt ca inexistenți. De atentatul bolșevic din 8 decembrie 1920 din Parlament autoarea nu a auzit? Nae era în țară, iar evenimentul a încins peste măsură spiritele.

Aș fi ipocrit să nu recunosc că am citit cartea cu plăcere, cu creionul în mînă. Am vrut să văd pînă unde merge autoarea în dezvăluirea adevărului, și cînd recurge la eschivă. Într-o epocă în care mulți vor ca posteritatea lui Nae Ionescu să fie îngropată în uitare, Tatiana Niculescu o aduce la viață. În totul, cartea are meritul de a populariza, în ton revuistic, portretul profesorului.