Poezie de Aura Christi

Trup

Ridică-ți trupul,

ia-l cu tine;

nu murmura

că e destul

în vraja nopții

să-i fii leagăn, cort,

țărm, casă, pătul.

Ridică-l lin,

cântă-n surdină,

cum știi să cânți

unui apus, când

bate vântul și-n

oricine târziul

crește în suspin,

când din cenușa

revărsată peste

apus și creste,

flori, se-abate

acel niciodată

ca o secure

sau poveste…

Ridică-ți trupul,

ia-l în brațe – ușor,

încet, ca pe un prunc.

Respiră, fă un pas

și-n voia-i sfântă

ncet te lasă

măcar un ceas.

 

Liniște

Liniște, liniște! Aici se roagă

un înger. Păsările au tăcut.

Mai e puțin și vor cânta

morții din cer și morții din lut.

Mai e puțin și secundele

se vor curba ușor spre răsărit.

Ce tăcere grea! Timp suspendat

într-un tipar răvășit.

Totul începe cu adevărat

când nimic nu mai e de făcut.

Amurgul se ridică pe vârful

picioarelor. Murmură ceva în lut,

eliberând luciri de smarald;

lovește coaja vieții rar, apăsat

și ferm, ca puiul – coaja unui ou

la marginea unui cuib sfâșiat.

 

Stanţă de iarnă

Nopţile visez și aştept.

În lumină mă legăn încet.

Târziu se face soare

din ochiul meu deștept.

Iarna se apropie de miez.

Zăpada s-a topit aşa iute

la umbrele, rar curgând

de nu se ştie unde –

printre amintiri, ani de foc

şi eresuri. Câte o ştire

curge din cer sau din vis,

departe de fire,

când noaptea aştept, mă rog

şi văd luna oprită-n fântână.

Citesc liniile vieţii şi morţii

în aceeaşi – însetată – mână.

 

Miezul

Viață trăită ca-n somn

în miezul unei tornade,

din care uneori câte un înger

uituc mă smulge și cade.

Dispare apoi și mă adună,

redându-mă focului iar.

Ce să fac, Doamne,

cu acel bezmetic hotar,

peste care pășesc fără a clipi

din ochi și fără să înțeleg ceva?

Știu doar gustul arderii de tot,

moștenit pe vremuri, cândva,

fără să-mi amintesc când anume,

de unde și cum… Jariște. Seară.

E tornada de grație; în miezu-i

încins – aceeași, nemaisperată

scară.

 

Peste noapte

Când te trezești peste noapte

proprietarul unui imperiu

și granițele ființei sunt

lărgite – cât ai clipi – de tot,

urmărești o pereche de

rândunele

la umbra casei jucânduse-n colb.

Totul prinde un alt înțeles.

Îți privești, iarăși, mâinile

cu luare-aminte și te bucuri

că toamna-și sporește belșugul

prin tine, revărsându-l în arbori,

copii și târziu de tot – în struguri.

Ești tu acela – dansatorul

pe limită. Da, cânți și dansezi,

sărbătorind lumina promisă!

Ce pace îți surpă la rădăcină

ființa, crescând din amiezi!

 

Sunt, poate…

Dar unde sunt eu în acest vacarm

divin, uruind tot mai dulce?

Sunt, poate, iarba în care greierii

scoși din minți au uitat să se

culce?

Poate, sunt valul surpat în malul

lovit de alge, pietre și nisip, și

ape,

brusc, întors spre-adâncimi

luminate,

unde vin, în stoluri, să se adape

pegași, albatroși, oameni-copii,

duhuri și ceva abia simțit,

săgetând

abrupt înțelegerea și codrii, și

apele,

și cosmosul din piept și din

gând…

Poate sunt chiar vacarmul.

Poate sunt chiar iarba și valul.

Și greierii. Și cântecul.

Și nisipul. Și malul. Da, malul…

 

Totul

Totul e să-mblânzești spaima,

s-o iubești, să-i cânți de dor, s-o

alinți,

legănând-o, încet-încet, nopțile

și-n diminețile cuminți.

Totul e să stai ochi în ochi

cu liniștea până răsare

soarele din mâini, dintre coaste

sau din strania planetă de sare

și vise, și minerale, și mare,

ascunsă discret între coaste,

căreia îi spunem, uneori,

bucuria mea, alteori, năpastă,

înmuindu-i asprimile în

rugăciune,

când simți că încet de tot luneci

de pe o limită pe creasta alteia;

iar mâinile-ți fericite sunt reci,

tot mai singure și mai reci

în lumina albă prin care înaintezi

printre vise, arbori, îngeri,

demoni, zile, gânduri, amiezi…

 

Plutești

Plutești printre gânduri,

sori, îngeri, amiezi,

de parcă ai fi tu însuți… Din

ce în ce mai limpede vezi

prin lucruri, între lumi

legănate-n aceleași palme,

printre bucurii, amintiri,

ghicitori, vieți, sudalme…

E toamnă târzie în iarbă, cer

și oameni; îngeri se-opresc

din drumul abia bănuit

și se-ntorc firesc

spre soarele-apune,

curați de simțire, de gând.

Stoluri de păsări cresc

și pleacă, rând pe rând,

de sub aripile îngerilor,

blând împădurite și grele

de așteptarea și rodul

vegheate de iele

abia văzute, abia cântate

de cineva pierdut, care parcă

ar sta visând cu ochii deschiși –

în ceața deasă – o barcă…

 

Țărmul

O barcă legată de-un țărm

de nevăzut în ceața tot mai

deasă, mai albă, mai grea,

ți-e casa în care stai

și tot stai, între lumi

pribegind fără voie –

cum luneca pe nesfârșite

ape, de mult, arca lui Noe,

spintecând văzduhul

tot mai singur, mai greu,

până s-au limpezit cerul

și apele… De-atunci, mereu,

caută văzduhul rar și tot

mai limpede, înaintând

prin ceață, timp, istorie,

dintr-un gând în alt gând,

dintr-un mileniu în altul,

aceeași arcă de nevăzut

și câțiva prieteni străvechi,

întorși spre cer sau spre lut…

 

În sfârșit

Am înțeles, în sfârșit,

am înțeles ceea ce se

cuvenea să înțeleg…

Așadar, împlinească-se

vârful zilei de un alb

covârșitor, barbar,

lunecând de pe o coamă

a clipei pe alta, rar,

din ce în ce mai rar…

Eu văd, secundă de

secundă, ceea ce vrei tu

să văd. Restul îl ascunde

mâna ta și ochiul

triunghiular, din frunte.

Restul e-n coapsa ta, din care

iarăși m-ai născut, și unde –

tu știi – mă voi întoarce,

cântând, fără să pricep

cum a fost, ce a fost

în timpul tău deștept,

prin care m-ai dus

în brațe tot timpul,

veghind nimbul deasupra

comorii. Atât – nimbul.

(Din volumul Tornada de grație,

în lucru)