Trup
Ridică-ți trupul,
ia-l cu tine;
nu murmura
că e destul
în vraja nopții
să-i fii leagăn, cort,
țărm, casă, pătul.
Ridică-l lin,
cântă-n surdină,
cum știi să cânți
unui apus, când
bate vântul și-n
oricine târziul
crește în suspin,
când din cenușa
revărsată peste
apus și creste,
flori, se-abate
acel niciodată
ca o secure
sau poveste…
Ridică-ți trupul,
ia-l în brațe – ușor,
încet, ca pe un prunc.
Respiră, fă un pas
și-n voia-i sfântă
‘ncet te lasă
măcar un ceas.
Liniște
Liniște, liniște! Aici se roagă
un înger. Păsările au tăcut.
Mai e puțin și vor cânta
morții din cer și morții din lut.
Mai e puțin și secundele
se vor curba ușor spre răsărit.
Ce tăcere grea! Timp suspendat
într-un tipar răvășit.
Totul începe cu adevărat
când nimic nu mai e de făcut.
Amurgul se ridică pe vârful
picioarelor. Murmură ceva în lut,
eliberând luciri de smarald;
lovește coaja vieții rar, apăsat
și ferm, ca puiul – coaja unui ou
la marginea unui cuib sfâșiat.
Stanţă de iarnă
Nopţile visez și aştept.
În lumină mă legăn încet.
Târziu se face soare
din ochiul meu deștept.
Iarna se apropie de miez.
Zăpada s-a topit aşa iute
la umbrele, rar curgând
de nu se ştie unde –
printre amintiri, ani de foc
şi eresuri. Câte o ştire
curge din cer sau din vis,
departe de fire,
când noaptea aştept, mă rog
şi văd luna oprită-n fântână.
Citesc liniile vieţii şi morţii
în aceeaşi – însetată – mână.
Miezul
Viață trăită ca-n somn
în miezul unei tornade,
din care uneori câte un înger
uituc mă smulge și cade.
Dispare apoi și mă adună,
redându-mă focului iar.
Ce să fac, Doamne,
cu acel bezmetic hotar,
peste care pășesc fără a clipi
din ochi și fără să înțeleg ceva?
Știu doar gustul arderii de tot,
moștenit pe vremuri, cândva,
fără să-mi amintesc când anume,
de unde și cum… Jariște. Seară.
E tornada de grație; în miezu-i
încins – aceeași, nemaisperată
scară.
Peste noapte
Când te trezești peste noapte
proprietarul unui imperiu
și granițele ființei sunt
lărgite – cât ai clipi – de tot,
urmărești o pereche de
rândunele
la umbra casei jucânduse-n colb.
Totul prinde un alt înțeles.
Îți privești, iarăși, mâinile
cu luare-aminte și te bucuri
că toamna-și sporește belșugul
prin tine, revărsându-l în arbori,
copii și târziu de tot – în struguri.
Ești tu acela – dansatorul
pe limită. Da, cânți și dansezi,
sărbătorind lumina promisă!
Ce pace îți surpă la rădăcină
ființa, crescând din amiezi!
Sunt, poate…
Dar unde sunt eu în acest vacarm
divin, uruind tot mai dulce?
Sunt, poate, iarba în care greierii
scoși din minți au uitat să se
culce?
Poate, sunt valul surpat în malul
lovit de alge, pietre și nisip, și
ape,
brusc, întors spre-adâncimi
luminate,
unde vin, în stoluri, să se adape
pegași, albatroși, oameni-copii,
duhuri și ceva abia simțit,
săgetând
abrupt înțelegerea și codrii, și
apele,
și cosmosul din piept și din
gând…
Poate sunt chiar vacarmul.
Poate sunt chiar iarba și valul.
Și greierii. Și cântecul.
Și nisipul. Și malul. Da, malul…
Totul
Totul e să-mblânzești spaima,
s-o iubești, să-i cânți de dor, s-o
alinți,
legănând-o, încet-încet, nopțile
și-n diminețile cuminți.
Totul e să stai ochi în ochi
cu liniștea până răsare
soarele din mâini, dintre coaste
sau din strania planetă de sare
și vise, și minerale, și mare,
ascunsă discret între coaste,
căreia îi spunem, uneori,
bucuria mea, alteori, năpastă,
înmuindu-i asprimile în
rugăciune,
când simți că încet de tot luneci
de pe o limită pe creasta alteia;
iar mâinile-ți fericite sunt reci,
tot mai singure și mai reci
în lumina albă prin care înaintezi
printre vise, arbori, îngeri,
demoni, zile, gânduri, amiezi…
Plutești
Plutești printre gânduri,
sori, îngeri, amiezi,
de parcă ai fi tu însuți… Din
ce în ce mai limpede vezi
prin lucruri, între lumi
legănate-n aceleași palme,
printre bucurii, amintiri,
ghicitori, vieți, sudalme…
E toamnă târzie în iarbă, cer
și oameni; îngeri se-opresc
din drumul abia bănuit
și se-ntorc firesc
spre soarele-apune,
curați de simțire, de gând.
Stoluri de păsări cresc
și pleacă, rând pe rând,
de sub aripile îngerilor,
blând împădurite și grele
de așteptarea și rodul
vegheate de iele
abia văzute, abia cântate
de cineva pierdut, care parcă
ar sta visând cu ochii deschiși –
în ceața deasă – o barcă…
Țărmul
O barcă legată de-un țărm
de nevăzut în ceața tot mai
deasă, mai albă, mai grea,
ți-e casa în care stai
și tot stai, între lumi
pribegind fără voie –
cum luneca pe nesfârșite
ape, de mult, arca lui Noe,
spintecând văzduhul
tot mai singur, mai greu,
până s-au limpezit cerul
și apele… De-atunci, mereu,
caută văzduhul rar și tot
mai limpede, înaintând
prin ceață, timp, istorie,
dintr-un gând în alt gând,
dintr-un mileniu în altul,
aceeași arcă de nevăzut
și câțiva prieteni străvechi,
întorși spre cer sau spre lut…
În sfârșit
Am înțeles, în sfârșit,
am înțeles ceea ce se
cuvenea să înțeleg…
Așadar, împlinească-se
vârful zilei de un alb
covârșitor, barbar,
lunecând de pe o coamă
a clipei pe alta, rar,
din ce în ce mai rar…
Eu văd, secundă de
secundă, ceea ce vrei tu
să văd. Restul îl ascunde
mâna ta și ochiul
triunghiular, din frunte.
Restul e-n coapsa ta, din care
iarăși m-ai născut, și unde –
tu știi – mă voi întoarce,
cântând, fără să pricep
cum a fost, ce a fost
în timpul tău deștept,
prin care m-ai dus
în brațe tot timpul,
veghind nimbul deasupra
comorii. Atât – nimbul.
(Din volumul Tornada de grație,
în lucru)