Recunoscut, încă de la debutul cu Cartea de iarnă (1981, Premiul Uniunii Scriitorilor), drept unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai optzecismului, Ion Mureșan a făcut, totuși, mereu o figură aparte printre colegii săi de generație. Nu în viața literară – deși nu face deloc caz de apartenența la o anumită grupare literară, stăpânind arta de a naviga printre ele – și nici prin relativa parcimonie cu care își dezvăluie creația, într-o generație, în general, prolifică și chiar (prea) orgolioasă în a-și afirma profesionalismul literar. Alteritatea sa ține de „ingredientele“ atât de originalei sale poetici, care reușește, cumva, să fie, exponențială pentru ce reprezintă optzecismul în istoria poeziei contemporane, deși complet diferită de cea a oricărui coleg de generație.
Iar această originalitate nu se datorează neapărat faptului că, spre deosebire de cea mai mare parte dintre poeții optzeciști, Ion Mureșan nu a fost student al Universității din București, ci al celei din Cluj-Napoca, și nu a frecventat decât accidental Cenaclul de Luni, condus de Nicolae Manolescu, în care și-au „făcut mâna“ aproape toți viitorii postmoderni ai noștri, de la Traian T. Coșovei la Ion Stratan și de la Mircea Cărtărescu la Ion Bogdan Lefter. Afirmat în paginile revistei „Echinox“, Mureșan nu are, de fapt, multe în comun cu nici unul dintre „valurile“ succedate înaintea sa în contextul echinoxist, mediul poetic cultivat în epocă de publicația estudiantină clujeană fiind pentru el un vehicul al afirmării literare, nu un model. S-a văzut de la început, fără mari eforturi interpretative din partea criticii (excesul de interpretare necesar înțelegerii poeticilor postmoderne fiind, de altfel, un obstacol în calea receptării optzecismului), că livrescul, de pildă, este de altă factură în poezia lui Ion Mureșan decât în cea a lui Ioan Flora, să zicem, după cum nici ludicul său, gratuit, la suprafață, dar atroce și ușor absurd, în profunzime, nu seamănă deloc cu cel ironic, încărcat de culturalitate, al lui Mircea Cărtărescu. Iar diferențele sunt paradigmatice și nu țin doar de dicțiunea (inerent) personală a respectivilor poeți.
În acest context, devine aproape de neocolit, dacă dorim să pătrundem personalitatea lui Ion Mureșan, apelul la primul său volum de eseuri, intitulat Cartea pierdută (o poetică a urmei), apărut inițial în 1998 și reeditat acum, într-o versiune revăzută și adăugită. Cea de-a doua culegere de eseuri, Oglinda aburită, eseuri conversaționale (2013), fără a fi cu totul secundară – căci vorbim de un scriitor cu un talent pregnant, relevant chiar în textele sale minore –, e eterogenă și oarecum lipsită de miză.
Cartea pierdută nu este – are dreptate Al. Cistelecan, în postfața ediției a II-a – o pledoarie pentru propria sa artă poetică, nici o vizită ghidată în atelierul de creație. Însă, conținând, vrând-nevrând, un mod de raportare la un anume gen de literatură, ne spune fatalmente ceva semnificativ (chiar dacă in petto) despre arta celui care scrie, despre temeiurile sale și, nu în ultimul rând, despre ce dorește el să ascundă de ochii curioși ai criticilor. Camuflajul, se știe, odată identificat ca atare, dezvăluie tot atât cât își propune să acopere…
Așadar, ce ascunde și ce dezvăluie, la o privire rapidă, poetica urmei despre care se discută în paginile volumului Cartea pierdută?
Volumul este alcătuit din două capitole. Cel dintâi, care este și cel mai amplu, cuprinde 22 de mici eseuri, reunite sub motivul Privirea în urmă, așa cum apare el în basmele noastre populare, dar nu numai. Cel de-al doilea, intitulat Orașul din oglindă, complet diferit ca modalitate, pune laolaltă patru texte diaristice care, aparent (doar aparent, subliniez), nu au nimic în comun cu eseurile de pseudo-naratologie folclorică din capitolul anterior. Ion Mureșan este, însă, ca toată generația sa, un bun cititor de literatură și un creator dublat de un teoretician virtual al literaturii. Dacă a pus cărții subtitlul O poetică a urmei, este pentru că de urmă (care scapă sau nu turma…), în multe din ipostazele ei narative, este vorba. În sensul în care este vorba, bunăoară, despre oglindă în eseurile lui Baltrušaitis sau despre foc în cele ale lui Bachelard. Al doilea capitol al cărții nu este, la rândul său, nici o continuare – fie și contrastivă sau pe un alt plan de argumentație –, nici o explicitare, ci doar o oglindire liberă, cu toate deformările implicite, a celui dintâi.
De asemenea, nu poate fi exclusă, tot din motivele enunțate mai sus, nici o probabilă provocare adresată cititorului: aceea de a găsi urmele ascunse care leagă cele două modalități – cea eseistică, respectiv, cea diaristică (și numai indirect eseistică). Postmodernii se adresează unui cititor presupus cultivat și capabil să se strecoare in fabula, spre a decoda înțelesurile încifrate de scriitor.
La o lectură mai profundă, însă, dincolo de delectarea pe care ne-o produce discursul eseistic al lui Ion Mureșan – care are intelectualitate fără a deveni prețios și umor fără a cădea în superficialitate –, trebuie să remarcăm că exercițiul de distanță pe care îl practică demonstrativ poetul, comentând basme populare românești în locul literaturii lui Kerouac, Ginsberg sau Ferlinghetti, ne dezvăluie, totuși, destule despre propria-i personalitate poetică. Nu am de gând să rezum eseurile (acestea nici nu pot fi, de fapt, povestite, pentru că nu rezistă decât în interiorul stilului inconfundabil al lui Mureșan), dar câteva concluzii de pe urma lor se pot trage.
Mai întâi, că ponderea dimensiunii retractile, în poetica sa, este, poate, mai mare decât au văzut până acum criticii care au comentat-o. Altfel spus, că atunci când poetul strecoară mici „narațiuni“ de întâmplări atroce, textualizate alb, cu tentă „cinică“, aceasta face parte dintr-o recuzită barochistă. A… urmei care scapă turma, în fapt. Poetul își camuflează sensibilitatea sub niște „măști“ care, violentând ochiul cititorului, îl provoacă să scormonească sub primul strat al versului-palimpsest. Pe scurt, lectura paradisiacă este, după Mureșan, o detectivistică a urmelor de toate gradele din text.
Însăși structura primului capitol al Cărții pierdute e destul de limpede în acest sens: după unul-două eseuri propriu-zise, tocmai în clipa în care părea că argumentele se coagulează într-o idee mai largă despre cutare aspect al narațiunii folclorice, construcția este contrapunctată de texte diferite ca formulă, subintitulate O paranteză sau Notă. Putem regreta că Mureșan, deși ardelean, nu-și duce niciodată gândul până la capăt, însă trebuie să remarcăm că această alternanță „gotică“ de plinuri și goluri, de urme și descifrări ale lor, definește, în egală măsură, și poezia sa.
În al doilea rând, aș observa că nici intruziunea autobiograficului nu are, în viziunea lui Ion Mureșan, rolul ostentativ – care merge până la asumarea unei dimensiuni politice, într-o epocă în care ni se interzisese dreptul la propria biografie – pe care-l joacă în poezia colegilor săi de generație. La el, recursul la micile întâmplări ale sinelui nu este menit să readucă poezia la denotație, îndepărtând-o de stilul înalt al neo-modernismului șaizecist. Aș spune chiar că dimpotrivă. Mureșan, care citește Porcul cel fermecat al lui Petre Ispirescu cu ochi de naratolog post-structuralist (bibliografia etalată la finele volumului e limpede în acest sens), căutând în basm urmele pierdutei „cărți originare“, este un poet mirat și înduioșat, în fond, de micile drame cotidiene sau de universul mic. Prea pudic sau prea ludic ca să revină la ingenua gingășie coșbuciană, Ion Mureșan tulbură voit apele „narațiunii“ autoreferențiale, prefăcând – exact ca-n scenariul pseudo-oniric al basmului popular – înțelesurile poemului în poemul care nu poate fi înțeles.
Aș comite o nedreptate, cu toate acestea, dacă aș privi Cartea pierdută strict din perspectiva a ceea ce ne spune/ ascunde despre poezia autorului. Realitatea este că, dacă n-ar fi fost iremediabil poet, Mureșan ar fi putut deveni un foarte bun eseist și comentator literar. Spun asta bazându-mă nu doar pe textul Lumina și amintirile (pe urma unui cuvânt dintr-un poem de Virgil Mazilescu), datând din 2005 și adăugat la această ediție a doua, ci pe tot ansamblul interpretărilor sale pe marginea basmelor populare românești. Se vede școala interpretativă a unor spirite ca Marian Papahagi sau Ion Vartic în textura hermeneuticii sale, după cum se vede și că poetul are un bagaj cultural serios, temeinic însușit, o gândire literară organică și verb critic. Chiar neduse până la capăt, exercițiile sale de close reading sunt adesea urmate de construcții interpretative în care capacitatea asociativă și viziunea originală se împletesc surprinzător. Ca și poetul, eseistul Ion Mureșan nu e plicticos nici atunci când se odihnește.