Unde ne sunt intelectualii?

Din motive explicabile prin zdruncinata noastră istorie, intelectualii au jucat în viața publică a României moderne roluri de prim rang. Ei au suplinit, cu imaginație și informație, slăbiciunile unui sistem politic aflat mereu în stare de criză și reinventare. La noi, noțiunea de partid a fost întotdeauna înțeleasă etimologic. Faptul că „partid“ provine din „parte“ i-a încurajat pe politicieni să fie niște fundamentaliști ai propriilor interese. Primul lucru pe care l-au făcut, fără excepție, „emanații poporului“ a fost să batjocorească noțiunea de bine public. Odată înscăunați la putere, s-au comportat de parcă erau stăpânii electoratului, nu servitorii acestuia. Atotputernici și atotștiutori, nu i-a interesat și nu-i interesează decât îndestularea propriei haite. Orice propunere, fie ea și genială, venită din partea adversarilor este terfelită și denunțată ca periculoasă. Tot ceea ce contează sunt propriile interjecții guturale cu pretenții de idei politice.

Prima consecință a deplasării accentului de pe binele public pe deturnarea banului public o constituie batjocorirea doctrinelor politice. Acestea au fost înlocuite de o serie de fraze în care coexistă oportunismul cras, lichelismul nerușinat și egoismul sfruntat. Și asta indiferent de partid sau de direcție politică. Până la un punct, irelevanța doctrinară e explicabilă. Trăim într-o vreme când societatea a creat mecanisme ce vin de la sine în întâmpinarea așteptărilor populației. Așa încât, partidele s-au trezit în situația de a se adapta obligațiilor nenegociabile aflate pe două aliniamente: sindicalismul ofensiv, cu nuanțe de extremism politic, și protecționismul social, devenit în ultimele decenii principala doctrină a lumii occidentale.

În aceste condiții, partidele sunt împinse înspre standardizarea comportamentală și papagalicirea acelorași paragrafe despre drepturile omului, pensii, salariul minim garantat, dreptul la sănătate și educație, echitate socială. Și asta deoarece statul și-a asumat, încetul cu încetul, riscând să se asfixieze, funcții și obligații inimaginabile în trecut. Privite retrospectiv, aceste politici sunt rezultatul înțelegerilor de după Primul Război Mondial, când vechile state, dar mai ales cele nou apărute, s-au înhămat la îndatoriri pentru care, în mod evident, nu erau pregătite. Pas cu pas, ele au ajuns să se comporte asemeni regatelor din secolele al XVI-lea și al XVII-lea. În aparență centralizate, erau măcinate de mișcări sociale centrifuge, cărora le-au răspuns prin satisfacerea tot mai multor doleanțe.

În secolul al XX-lea, aceste procese s-au radicalizat. În cazul României, țară neantrenată pentru provocările modernității, intelectualii au devenit de voie, de nevoie, voci publice. Și asta deoarece ideile novatoare nu puteau fi puse în circulație decât prin intermediul lor. Vreme de câteva decenii, politicienii s-au comportat ca și cum am fi fost încă în veacul al XIX-lea, ca și cum anul 1848 n-ar fi existat. Că rezultatul implicării intelectualilor în politică a fost mai degrabă negativ o dovedește polarizarea stupefiantă a opțiunilor. Cu minime excepții (de pildă, E. Lovinescu), intelectualii publici n-au știut să țină o dreaptă balanță. În funcție de interese și temperamente, au optat fie pentru extremismele de dreapta, fie pentru cele de stânga. După instaurarea comunismului în România, megafoanele stângii s-au auzit cu forța unor bubuituri. Dar nu mai erau vocile unor oameni liberi, ci ale unor înregimentați pe care statul proletar nu s-a sfiit să-i răsplătească regește.

În condiții istorice cu totul diferite, acest model s-a perpetuat și după 1990. Diferența fundamentală constă în opțiunea intelectualilor nu pentru o doctrină sau alta, ci pentru un model civilizațional sau altul. Fie că se numesc „democrație“, „Europa“ sau „pro-America“, aceste cuvinte au reușit să mobilizeze partea sănătoasă a societății. Asta nu înseamnă că partizanii vechii ordini comuniste au cedat de bunăvoie. Sunt încă vii în amintire atacurile furioase orchestrate de supraviețuitorii comunismului pur și dur al slugilor lui Ceaușescu, de la Vadim Tudor, Eugen Barbu la Eugen Florescu, Mihai Ungheanu și fauna din jurul lor. Ei au introdus în limbajul public vulgaritatea și mizeria morală, făcând arc peste timp la ședințele de demascare de-o inimaginabilă ferocitate din interiorul sectei comuniste.

Târâș grăpiș, acești supraviețuitori ai răfuielilor patentate de Leonte Răutu, Roller și ceilalți ideologi bolșevici și-au pierdut publicul, în contrabalans cu creșterea încrederii în reprezentanții societății civile. Aderarea României la Uniunea Europeană a reprezentat momentul clar în care forțele anti-europene, anti-democratice și naționalist-șovine au fost cvasi-eliminate de pe scena publică. Dar ceea ce a urmat ține de cinismul istoric: e vorba de pagini de umor negru de cea mai proastă calitate. Înțelegând că se dă o bătălie decisivă pentru viitorul european al țării, mulți dintre intelectualii de succes au ținut, după anul 2000, să-și afirme răspicat opiniile. În loc să fie sprijiniți, au devenit victimele unor campanii de discreditare fără precedent în istoria României. Dintr-o dată, oameni de bună-credință precum Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Andrei Pleșu, Vladimir Tismăneanu, Nicoale Manolescu și alții s-au văzut prinși sub mai multe focuri. Pe de o parte, naționaliștii extremiști de teapa lui Vadim și năimiții din televiziunile lui Dan Voiculescu, pe de alta, oameni care, în principiu, ar fi trebuit să se afle pe aceeași baricadă – noua generație de intelectuali care profesează, în masă, convingeri de stânga și de extrema stângă.

Astfel s-a ajuns la situația – al cărei punct culminant a fost anul 2012 – ca puținii intelectuali capabili să ofere un discurs public eficace, reprezentând un model de bune practici, să fie denunțați drept „pupinbăsiști“, „sinecuriști“, „vânduți lui Soros“, ba chiar niște „neica-nimeni“, „fără operă“, „expirați“, „senili“ și alte descrieri la fel de aberante. Reacția firească a fost retragerea acestora din avanscena vieții publice. Într-un fel, spre binele lor, pentru că s-au reîntors la vocația fundamentală, cea creatoare. Eu, unul, m-aș fi așteptat ca locurile goale să fie luate de cohorta celor care în loc să se alăture demersului intelectualilor de prestigiu au preferat să-i ponegrească, să-i scuipe și să-i pună la stâlpul infamiei. Și nu-i am în vedere pe inșii irecuperabili, infectați pe viață cu virusul marxismului. Mă refer la cei care, deși au opțiuni politice valide, pro-europene, s-au lăsat conduși de invidie și resentiment.

Așa încât, peisajul public de azi arată la fel de rău ca în ultimii ani ai comunismului. În timp ce Liiceanu, Patapievici, Pleșu, Tismăneanu, Manolescu, Cărtărescu au publicat și publică în continuare cărți minunate, detractorii lor nu reușesc să iasă din leprozeria resentimentară în care s-au închis de bună voie. Unii dintre ei tipăresc cărți. Mai bine nu le-ar tipări. Pentru că abia acum se vede hăul enorm ce se cască între ambiția afișată și rezultatele sfrijite ale transpirației creatoare. Ajunși pe la 40-45 de ani, ilustrează tot mai limpede paradoxul artistului „născut talent și mort speranță“. Dacă-i iei la bani mărunți, constați că singura lor realizare a fost îmbăloșarea cu ură a celor mai străluciți și dezinteresați dintre creatorii care au apărut pe pământ românesc în ultima jumătate de veac. Dar merită și ei un loc în istoria neamului: alături de Caion, Sorin Toma, Vadim și ceilalți detractori de vocație cu care ne-am procopsit în momente de restriște istorică.

Intelectualii români de prestigiu n-au dispărut, ci s-au retras. Cred că au făcut foarte bine. Măcar nu ne mai amăgim că avem nevoie de modele. Nu avem. Modelul nostru național e maneaua de partid și de stat. Idolii noștri sunt hoții la drumul mare și fonfii travestiți în profesori de dicție. Nu suntem țara lui Liiceanu & comp, ci a lui Tudorel Toader și a Sorinei Pintea-cea-vitează. Suntem țara în care cea mai veche universitate românească, cea de la Iași, nu găsește un singur contracandidat viabil la un personaj precum cel care a adus numai rușine atât politicii românești, cât și universității de unde provine. Pusă „cu botul pe labe“ – așa cum s-a întâmplat și cu intelectualii autentici menționați mai sus –, societatea românească nu mai pare capabilă să stea pe propriile picioare. Prea multe piticanii morale, prea mulți închipuiți și mult prea mulți ticăloși au ocupat fotoliile de orchestră pentru a mai fi posibilă o remontada, cum se spune la fotbal.

Aparțin unei generații care, în linii mari, a cam spus ce a avut de spus. Am avut șansa de a ne afla în prima linie a bătăliei pentru democrație atunci când acest lucru presupunea riscuri serioase. Ne-am ales cu dușmănii statornice și am tras ponoase de care cei care-au stau la umbră și au așteptat să le cadă poama democrației în poală n-au avut habar. Te apucă și scârba când tot felul de inși aduși cu pluta Facebook-ului îți dau lecții de democrație și de curaj. Evident că nu te cobori la microscopica lor statură intelectuală și morală. Problema e că aceste non-entități pline de ifose s-au înmulțit atât de mult, încât au întunecat orizontul. Nebăgați în seamă, au reușit, totuși, un lucru: să-ți arate că nu merită să miști niciun deget pentru brava lor lume nouă. N-au decât să trăiască în universul sinistru care li se potrivește atât de bine. Politicienii, cu antenele lor hiper-fine, au fost primii care-au simțit că nu mai au de cine să se teamă. Noii intelectuali nu sunt pentru ei adversari redutabili. Îi pot spulbera într-o clipă sau, la nevoie, cumpăra. În sfârșit, după câteva decenii de înfruntare la baionetă, cu complicitatea neo-barbarilor ce pozează în intelectuali progresiști, lumea e toată a lor.