În 2007, Mircea Tomuș lansa primul volum al seriei romanești Aripile demonului, urmat, la intervale de câte doi ani, de încă trei. În excelenta frescă, sunt convocate sub lupa măritoare a descrierii personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, și altele avansate ca variante valabile ale realului. Toate semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei și cunoașterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieții dincolo de documentul uscat și neutru, concură într-o proză acaparatoare. Am descris romanele și ca exemple de paleo-plastică romanescă: romancierul se documentează pentru a-și procura „tigva“, apoi adaugă pas cu pas, frază după frază, „carnea“ detaliilor care fac povestea verosimilă și îi conferă un puternic aer de autenticitate.
Seria părea încheiată în 2013, un ou perfect – M.T. crede că romanul, „ca gen narativ, beneficiază de aproape toate însușirile perfecțiunii, este ceva de felul unui obiect ideal, cam cum este un ou“. Între timp, criticul publică mai multe cărți miniaturale – despre Caragiale, Rebreanu, Călinescu, H. Papadat-Bengescu, Creangă, Sadoveanu etc. –, în toate fiind vizibilă „tihna manierată“ și „hoinăreala pe poteci lăturalnice“ (vezi Virgil Nemoianu, teoria secundarului și soluția privirii laterale). Primul volum recompune o secvență dramatică din istoria Ardealului: momentul, cu urmări tragice și cu răni greu de vindecat, al Diktatului de la Viena. Tăietura netă și oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extraordinară știință a reconstituirii. Povestirea lucrează, declarat și îndrăzneț, în descendența prozei ardelene gen Slavici, Agârbiceanu, Pavel Dan, chiar Blaga, dar și cu o vagă ritmare sadoveniană a detaliului. Când și când, trece pe deasupra descrierilor demonul. Negru, sumbru, are atributele monștrilor din basmele populare, adăugând tușe ale terorii la pândă. În contrapunct, cei doi bătrâni în alb, concentrând în falduri poematic-mitice adevărul celor amenințați de demon. Volumul al doilea focalizează viața celor „două Transilvanii“, cea de Nord, cedată temporar și abuziv Ungariei, și cea de Sud, loc de refugiu și de continuare a existenței în oglindă întoarsă, repliată, în așteptarea/pregătirea revenirii la Țară. Cel de-al treilea ajunge în Clujul din anii de după al Doilea Război Mondial. Într-o încercare de re-trăire în timp real, M.T. re-compune, cu fine detalii cinematografic-picturale, atmosfera, în vastă dispoziție memorativă. Străzi, localuri și grădini de vară, reviste (cu accent pe „Steaua“), cenacluri, spectacole, personaje (nume sonore ale scrisului transilvan), documente din arhiva personală sunt revărsate în pagină cu o anume urgență a instrumentării dosarului. Cele patru romane sunt construite simfonic și cadențate prin câteva cuprinzătoare laitmotive: lumina, echilibrul, melodia. Fiecare scenă e secționată ca la un tomograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet.
Neașteptat, apare acum volumul 5. La insistențele editorului, se pare, prozatorul aduce romanul la zi. Retras, după moartea soției, Lia („am văzut cum suferă și se topește, în fiecare zi, cea care a fost marea iubire a vieții mele“), într-un sanatoriu nu departe de Avrig („la noi, la Avrig, unde locuiesc de o jumătate de secol și unde a locuit mama și toată ascendența mea pe linie maternă“), creează starea propice rememorării. Jurnalul de sanatoriu, în care se amestecă detalii reale cu unele fantasmate, o alege pe asistenta Gabi („pe o Gabi, construită de mine, nu poate să n-o intereseze Lia, care m-a construit pe mine, sau eu m-am construit prin ea“) drept relansator pentru reconstituirea minuțioasă a poveștii de dragoste: „Cartea noastră va fi o frumusețe! Ceva ca o combinație între Muntele vrăjit și Patul lui Procust“. Jurnalul va întrerupe periodic rememorarea, dar nu-i va tulbura fluența, căci Lia va fi însoțitoarea perfectă grație căreia se vor ivi de-o parte și de alta a poveștii nenumărate, savuroase secvențe afluente, cu întâmplări din Cluj, Sibiu, București, cu personaje celebre din lumea literară evocate nostalgic-sentimental ori anecdotic, în voia meandrelor amintirii și cu libertatea creatoare a memoriei. Un album cu fotografii mișcate de răsfoit cu delicii.
Repet: roman istoric și politic, etnografic și autobiografic, de dragoste și de atmosferă, Aripile demonului cu cele 5 acte ale sale are ambiția să fie, dar și toate șansele de a fi un roman modern al Ardealului.