In memoriam Țicu Goldstein
Existența ca om a lui Cilibi Moise a fost una împovărată de griji, din care cea mai apăsătoare era aceea a pîinii zilnice pentru el și pentru numeroasa lui familie, alcătuită din soție și din zece copii. A murit, răpus de tifos, la vîrsta de 58 de ani. Ca scriitor, în schimb, se poate spune că a avut noroc. El însuși și-a formulat aforistic încrederea în posteritate: „Toți oamenii sînt muritori, afară de autori.“ Ceea ce recheamă în amintire celebrul vers horațian: „Exegi monumentum aere perennius“. În cazul lui Cilibi Moise, miracolul dăinuirii operei apare cu atît mai surprinzător cu cît suportul material i-a fost mai fragil. Cărticelele lui de aforisme și vorbe de duh, tipărite la vremea lor în mii de exemplare, erau de dimensiuni atît de modeste încît ar fi putut să se piardă fără urmă dacă nu intervenea la timp folcloristul Moses Schwarzfeld, recuperatorul lor prin edițiile din 1883, 1901 și 1936, sub titlul Practica și apropourile lui Cilibi Moise, vestitul din Țara Românească. Peste 46 de ani, în 1982, a apărut ediția Apropouri, îngrijită de I. Dianu, iar în 2000 cea a lui Țicu Goldstein, care a descoperit și adăugat broșura din 1864, absentă la Moses Schwarzfeld. Același Țicu Goldstein are, de asemenea, meritul de a-i fi dedicat autorului, în 2012, o micromonografie, Cilibi Moise, un filozof popular, primul autor evreu de limbă română, cu un „Cuvînt înainte“ al profesorului Carol Iancu. Prin înalta lui competență în domeniul culturii iudaice și al interferențelor ei cu cultura română, Țicu Goldstein era cel mai abilitat pentru a întreprinde acest studiu de sinteză, care îl aduce mai aproape de noi pe vestitul Cilibi Moise.
N-ar fi de prisos, cred, să zăbovim mai întîi asupra numelui cu care s-a impus, în conștiința contem-poranilor și a posterității, cel care, în actele de stare civilă, figura ca Froim Moise Schwarz. În Memoriile sale, Moses Gaster spune că, în turcește, Cilibi înseamnă „cel prietenos“. Mai tîrziu, George Potra afirmă, în volumul său Din Bucureștii de altădată, că Moise Ovreiul „a căpătat de la cetățeni calificativul de Cilibi cu semnificația de «glumețul», «înțeleptul», «filozoful», «păcăliciul», sau poate toate acestea la un loc“. Explicația e, poetic, frumoasă, dar filologic inacceptabilă; „ceea ce capătă prea mult sens – ne avertizează Jean Rousset – riscă a nu mai avea niciunul“. În realitate, „țelebi“ a fost o formulă de politețe a veacului fanariot, folosită uneori și în secolul XIX și aparținînd aceluiași grup semantic cu „jupîn“, „chir“, „cocon“, „gospodin“, „musiu“, termeni trecuți rînd pe rînd prin fazele lor de mărire și decădere. Paralel, a apărut și adjectivul cilibiu, cu sensul de „distins“, „nobil“, „elegant“.
Cu privire la condiția de „analfabet“ a lui Cilibi Moise, Țicu Goldstein citează spusele lui Moses Schwarzfeld, care ne asigură că omul cunoștea slova evreiască. Mărturie utilă, dar nu indispensabilă. Căci ar fi imposibil să ne imaginăm un copil evreu, născut la Focșani în 1812 într-o familie pe atunci înlesnită, care n-ar fi mers, de la o vîrstă fragedă, la „heidăr“ (școală elementară) și nu și-ar fi început, ca toți ceilalți, învățătura cu „kumăț-olăf: u“, analog, în românește, lui „o-i: oi“. Și fiindcă tot veni vorba: cunoașteți originea cuvîntului belfer? El provine din limba idiș, behelfer, adică „ajutor“, fiind omul care, în zorii zilei, îi ducea în cîrcă pe cei foarte mici la „heidăr“, ca să nu se împotmolească în noroaie sau în omături. Așadar, Cilibi Moise, care își dicta aforismele direct zețarului, cunoștea în schimb slova evreiească, altminteri, frecventînd sinagoga, n-ar fi putut citi rugăciunile.
Țicu Goldstein ne oferă o imagine cuprinzătoare a receptării lui Cilibi Moise mai întîi în timpul vieții, iar apoi în posteritate. O apreciere extrem de favorabilă a fost aceea a lui Hasdeu, cu atît mai demnă de semnalat cu cît ilustrul savant, exprimîndu-ne eufemistic, n-a fost un mare prieten al evreilor. În revista „Aghiuță“ din 1864, Hasdeu consemnează: „Cu ocaziunea Anului Nou, faimosul Cilibi Moise, Mendelsonul evreilor bucureșteni, a scos o broșură, Practică și culegeri. Printre lucruri vechi și cunoscute, am găsit cîteva bucăți inedite și care pun pe israelitul nostru mult mai presus de «Nichipercea»“ [revistă umoristică scoasă de N. T. Orășanu]. Și, după citarea cîtorva „scîntei adevărat umoristice“, alăturate unor expresii indecente din „Nichipercea“, Hasdeu conchide: „Au nu e vederat că Cilibi Moise întrece pe «Nichipercea» nu numai prin spirit, ci încă prin bună creștere?“ „E uimitor faptul – comentează Țicu Goldstein – că un erudit de talia lui Hasdeu poate aprecia totuși talentul unui filozof popular, mai curînd oral și legendar, neștiutor de carte și, pe deasupra, evreu, și în același timp să vadă în el un pionier al emancipării evreilor români.“
Apropierea lui Cilibi Moise de Anton Pann, fixată în conștiința noastră prin enunțul lui G. Călinescu, a fost făcută, mai devreme cu patru decenii, de către etnologul Gheorghe Ghibănescu, care scria în 1901: „Tot astfel cum ne-a fost dat ca un bulgar, împrumutînd-o, să ne redea așa de bine firea neamului nostru, iată că un evreu face același lucru.“ Reținem comentariul lui Țicu Goldstein: „Se știe că «din afară», «de mai departe», se observă mai lesne ceea ce din puterea obișnuinței încetăm să mai percepem ca distinctiv ori caracteristic. De aici și înrudirea în spirit, într-un orizont mai larg, a unor balcanici ca Anton Pann, Cilibi Moise și Caragiale.“ Explicația rămîne interesantă, deși pe Cilibi Moise, născut la Focșani, nu-l putem socoti balcanic.
Paralela Anton Pann – Cilibi Moise, ne atrage atenția Țicu Goldstein, nu poate omite faptul că primul avea acces la diverse surse mai vechi, manuscrise sau tipărite, pe cînd al doilea nu dispunea decît de propria inventivitate și, eventual, de paremiologia orală, la care se adaugă elemente ale tradiției iudaice, de esență biblică și talmudică, detectabile printr-un „anumit scepticism, amintind de Ecleziast, de Iov, de Pildele lui Solomon“. „Recunoașterea lui Cilibi Moise ca fiu al ștetl-ului – continuă Țicu Goldstein – , beneficiind de moștenirea iudaică, mai mult orală și tradițională, nu știrbește apartenența filozofului popular la cultura română, dimpotrivă, o îmbogățește. […] Un metabolism milenar face ca adevărurile eterne care stau la baza proverbelor și pildelor biblice să fie universale, și doar formularea specifică.“
Despre calitatea distinctă a umorului lui Cilibi Moise, Țicu Goldstein notează cu îndreptățire: „La el umorul e doar învelișul, el spune deseori, glumind, adevăruri amare“; „în numeroase aforisme, exprimate la persoana a treia, se ia chiar pe el drept țintă a glumei mușcătoare sau amare“. Se remarcă, de asemenea, o însușire prețioasă a „apropourilor“, aceea de a oferi „o imagine concentrată, dar edificatoare, o radiografie a societății românești în tranziție: se construiesc drumuri de fier, se înfiripă o Românie modernă, se schimbă moravurile, iar el surprinde fotografic schimbarea“. Ar fi deci interesantă „o hermeneutică a scurtei, dar profundei și suculentei sale opere, la care se pot face cele mai diverse lecturi vizînd psihologia socială, istoria mentalităților, etica, politica, sociologia, economia și chiar psihanaliza“. Este cea mai largă deschidere privind bogăția de sensuri concentrată în opera filozofului popular. Nu ne putem mira așadar că însuși Caragiale, care fusese, în copilărie, unul din „secretarii“ ocazionali ai lui Cilibi Moise, a afirmat despre cărticelele lui: „cu ele am petrecut multe seri într-adevăr încîntătoare, pe atunci cînd începusem să știu citi, și poate nu puțină influență a avut acea citire, și dînsa, asupra spiritului meu“. Este supremul elogiu adus modestului negustor ambulant, care prin înțelepciunea lui a îmbogățit multe cugete, iar prin hazul lui a descrețit multe frunți. În 1866, Cilibi Moise spunea: „Dacă o să ție tot astfel criza, tinerii or să fericească pe bătrîni, fiindcă sunt mai aproape de moarte.“ Nu-i așa că sună actual?