Polemica privind răspunsul la întrebarea dacă Vladimir Putin l-a ucis sau nu pe Alexei Navalnîi nu are relevanță. Sigur că nu Putin l-a ucis pe Navalnîi. Așa cum nici Gheorghe Gheorghiu-Dej nu i-a ucis pe Iuliu Maniu, pe Gheorghe Brătianu și pe atâția alții. De ucis, i-a ucis regimul dur din sistemul penitenciar. Dar asta nu diminuează cu nimic răspunderea nici a lui Dej, nici a lui Putin, care i-au trimis acolo.
Înainte vreme, când călătoriile în Occident erau rare, dacă nu interzise de-a binelea, unii erau dispuși să idealizeze realitățile din vestul Zidului Berlinului până, hăt, departe, pe malurile Pacificului. În dauna Uniunii Sovietice, firește, unde călătoriile erau permise și oamenii puteau vedea cu ochii lor cum stau lucrurile. Acum se privește printr-un ochean întors. Călătoriile în Rusia sunt rare, chiar dacă nu interzise, realitățile de acolo sunt practic necunoscute opiniei publice. În timp ce călătoriile în Vest sunt frecvente. Iar oamenii sunt mai degrabă înclinați să idilizeze ceea ce nu știu, decât ceea ce știu. De aici și severitatea unora față de abaterile Occidentului de la democrația liberală, însoțite de o îngăduință excesivă, mă tem să-i spun idolatrie, pentru Rusia, unde nu găsești democrația liberală decât, eventual, în manuale.
Argument bizar pentru neimplicarea lui Vladimir Putin în uciderea lui Alexei Navalnîi: ce rost ar fi avut să-i ordone uciderea, din moment ce are peste optzeci la sută în sondajele pentru alegerile prezidențiale și, în consecință, niciun contracandidat serios? Cei care invocă acest argument nu se întreabă cam ce fel de regim politic e acela în care un candidat la președinție se poate găsi în situația asta extrem de favorabilă fără să fi procedat în prealabil, cu sprijinul instituțiilor statului pe care-l conduce, la hăituirea contracandidaților săi. Practic, opoziția din Rusia, cu excepția unor proteste sporadice de natură civică, e redusă la zero. Toți oponenții lui Putin se încadrează în următoarele trei categorii: uciși, întemnițați și exilați. Mai e și o a patra, a celor otrăviți, dar ei se regăsesc în celelalte trei categorii.
La numai câteva zile după moartea lui Navalnîi, Valeri Boiarinev, directorul adjunct al Serviciului Federal al Penitenciarelor din Rusia, a fost promovat la gradul de general colonel. O numire făcută de Vladimir Putin care sugerează că, în contextul morții lui Navalnîi, responsabilul cu condițiile sale de detenție și-a făcut datoria și merită recom pensat. O sfidare la adresa tuturor celor care și-au exprimat compa siunea pentru soarta lui Navalnîi și, în același timp, indignarea față de atitudinea criminală a autorităților ruse. Ciudată această recompensă care sugerează că persecutarea până la ucidere a oponenților e un fel de a-ți face datoria față de patrie.
Probabil că una dintre cele mai stranii ipoteze e cea oferită de comentatorii postului de radio Gold Fm: „Și dacă Navalnîi a fost omorât de occidentali, ca să-i facă «program artistic» lui Putin în campanie?“ Cu alte cuvinte, occidentalii au strecurat agenți în preajma lui Navalnîi, într-o pușcărie rusească de maximă securitate, și i-au pus capăt zilelor pentru a da încă un prilej (dacă mai era nevoie – n.n.) ostracizării lui Putin.
Asta îmi amintește de o întâmplare din anul 2008, când a avut loc singura mea vizită în Turcia. Cum până atunci autoritățile de la Ankara protestaseră în mai multe rânduri față de declarațiile mele de la tribuna Parlamentului privind recunoașterea Genocidului împotriva armenilor din 1915, am evitat să merg în Turcia, deși era țara de obârșie a bunicilor mei. S-a întâmplat însă ca Fundația Marmara, sub patronajul lui Suleiman Demirel, să mă invite, în calitatea mea de membru al Guvernului și de președinte al Comisiei Mixte de Cooperare Economică Româno-Turce (!), să particip la un eveniment de anvergură balcanică, împreună cu foștii președinți Ion Iliescu și Emil Constantinescu. Cu ceva timp în urmă, la Istanbul, un naționalist turc îl ucisese cu focuri de armă pe Hrant Dink, un jurnalist de origine armeană, cunoscut pentru atitudinea sa de condamnare a atrocităților comise cu un secol în urmă. În acel context, Guvernul turc a fost extrem de precaut cu siguranța persoanei mele. Am avut, pe întreaga durată a vizitei, două mașini însoțitoare și câțiva ofițeri ai serviciilor de securitate care roiau în jurul meu. Îmi amintesc, când am vizitat Patriarhia armeană din Istanbul, toată strada fusese golită de trecători și soldații patrulau la răscruci.
Iată cum se comportă autoritățile când nu doresc ca unei persoane să i se întâmple ceva. În mod normal, dacă Putin ar fi dorit să evite orice pericol la adresa lui Navalnîi în perioada campaniei, ar fi luat măsuri minime de siguranță. Și, în orice caz, nu l-ar fi trimis la cercul polar și nu l-ar fi supus unor tratamente inumane. Dacă occidentalii ar fi strecurat agenți sau ar fi tocmit paznici în scopul uciderii lui Navalnîi, reușita unei asemenea operațiuni ar fi însemnat o gravă eroare a sistemului penitenciar. Și, în niciun caz, nu ar fi dus la ridicarea la gradul de general-colonel a șefului gardienilor.
Ca întotdeauna, în astfel de ocazii, cei care doresc să justifice crima petrecută la colonia penitenciară Lupul polar, aduc argumente din biografia lui Navalnîi, care devine, astfel, rasist, naționalist, agresor (a susținut războiul împotriva Georgiei), a avut o atitudine ambiguă cu privire la invadarea Crimeei etc. Cei care le invocă nu spun că toate informațiile acestea datează de mai bine de un deceniu și că atitudinea lui Navalnîi de atunci încoace le contrazice. Interesant e că acești delatori de ocazie sunt severi cu „atitudinea ambiguă“ a lui Navalnîi față de invadarea Crimeei, dar deosebit de îngăduitori cu invadatorul însuși, adică Putin.
Navalnîi nu era un oponent oarecare. Obținuse 27% din voturi în 2013, la alegerile pentru primăria Moscovei. După aceea, a fost sistematic împiedicat să mai candideze. Condamnarea la 30 de ani de închisoare, transferarea într-o colonie penitenciară de maximă duritate, menținerea într-o stare de perpetuă izolare arată limpede că Navalnîi fusese băgat acolo pentru a nu mai ieși niciodată. Scenariul evenimentelor care i-au precedat moartea este demn de o înscenare de-a dreptul cinematografică. Cu puțin timp înainte (14 februarie), un grup de angajați ai Serviciului Federal de Securitate (urmașul KGB-ului) a descins în penitenciar și a reconfigurat sistemele de supraveghere. Navalnîi a fost introdus în izolare. În noapte, câteva mașini au intrat și au ieșit pe poarta închisorii. Dis-de-dimineață gardienii au făcut o percheziție amănunțită, pentru a înlătura orice posibilitate de comunicare a deținuților prin telefoane mobile. În aceeași dimineață, Navalnîi a murit de „moarte subită“. O relatare demnă de Truman Capote.
De ce unora li se permite, de către unii dintre noi, ceea ce pentru alții ar părea o grozăvie? Imaginați-vă, cei care oscilați în fața celor două maluri ale Strâmtorii Behring, cum ar fi dacă în SUA, Canada sau într-o țară scandinavă opozanții ar fi încarcerați în colonii penitenciare în preajma Cercului Polar și ar dispărea unul câte unul, în condiții suspecte? Cu vizite prealabile ale serviciilor de securitate, cu deținuți ținuți în izolare, să nu știe unii de alții, cu trupurile morților pornite în bejenie? Spre ce mal al strâmtorii ar fi mai tentant să vă ducă lupta lui Iacob cu îngerul?
Urmează acum un capitol pe care Nietzsche l-ar numi „Călătorul fără umbră“. Mama își cere zadarnic fiul mort mai devreme decât ea, împotriva firii. Trupul lui Navalnîi e de negăsit. Urmează, cică, să fie supus unor cercetări de natură chimică. Iată cum, în lumea sovietelor, ipostazele morții se multiplică. La Aleksandr Soljenițîn, în Gulag, capetele morților erau sparte cu ciocanul, ca nu cumva să se prefacă, precum Edmond Dantès în Chateau d’If. La Cinghiz Aitmatov, bietul Edighei caută un mormânt pentru ultimul păstrător al tradițiilor sacre, fără să-l găsească. În Căința lui Tenghiz Abuladze, mormântul refuză să-l primească pe mortul împovărat de păcate. Iată acum o nouă variantă a călătorilor fără umbră, a trupului care dispare, pe urmele sufletului, în timp ce autoritățile caută, zice-se, com poziția chimică a morții. Ceva au, totuși, în comun aceste trupuri pribege. De fiecare dată deasupra celor vii și a celor morți plutește, ca un păianjen negru, osânda, sistemul concentraționar.
În cele din urmă, trupul a fost înapoiat familiei. La ora la care scriu aceste rânduri, nu e clar ce fel de funeralii vor fi permise de către autorități. Așa cum s-a întâmplat și în vremea molimei, există unii morți mai triști decât alții. Și pentru a crede în mântuire, ar trebui să vedem pe obrajii morților lacrimi.
Asistăm, de la anunțarea morții lui Navalnîi, la un război înduioșător, nu doar pentru că e pornit din compasiune, solidaritate și împotrivire mocnită, ci pentru că oștenii acestui război tăcut, în care nu se moare decât de o singură parte, sunt florile. Pelerini ai sacrificiului lui Navalnîi așază flori, printre lumânări, în dreptul unui memorial încropit. Apoi, oameni îmbrăcați în negru, cu chipul acoperit, precum cei din secta asasinilor, adună florile și distrug altarele făcute în grabă. Pe urmele lor, alți pelerini refac memorialul, reaprind lumânări și așază flori. Nu neglijați puterea florilor de a schimba lumea, s-a mai întâmplat.