Volumul coordonat de Sorin Radu și Jens Schmitt are meritul că reunește contribuții pe cât de diverse, pe atât de captivante, privind evoluția societății românești de-a lungul perioadei scurse între cele două conflagrații mondiale. Deși la primă vedere cele 17 studii cuprinse în volum ar putea să pară ele însele ne-omogene, disparate sau lipsite de o sincronizare, alta decât cea privind intervalul cronologic, acestea reușesc să ilustreze măcar în parte, fațetele modernizării politico-instituționale ale României interbelice. Cititorul va identifica șase secțiuni de studii, care acoperă tot atâtea dimensiuni ale interbelicului românesc, începând de la cea intitulată sugestiv Democrație, integrare, birocratizare, și continuând cu studiile dedicate feminismului și tineretului, Bisericii și Statului, elitelor politice și discursurilor modernizatoare, minorităților naționale, pentru ca ultima secțiune să abordeze declinul democratic al României Mari și reorientarea politicii externe românești la sfârșitul perioadei interbelice.
Secțiunea introductivă, elaborată de cei doi coordonatori, evocă contextul și principalele metode și direcții de cercetare, dar și fundamentele teoretice ale volumului, elaborând apoi pe marginea reperelor fundamentale din istoriografia interbelicului românesc.
Din rațiuni vădite de limitare de spațiu, vom comenta doar câteva din contribuțiile reunite în volum. Bunăoară, cercetarea lui Sorin Radu se referă la integrarea politică a țăranilor, mai precis la modul în care s-a raportat statul național român la țărănime din punctul de vedere al integrării politice a acesteia. Autorul evidențiază contrastul între discursul politic de până la Marea Unire, ce avea în centrul său țăranul, descris ca esență a națiunii, și proiectul statului național care neglija reformele politice, economice și sociale privind mediul rural. După Marea Unire, pentru elitele politice românești, conturarea unui sistem democratic fundamentat pe sufragiu universal era esențială, iar pentru prima oară erau create premisele implicării directe a țăranilor în viața politică, chiar dacă la primele alegeri organizate în baza votului universal în 1919, entuziasmul se suprapunea cu o anume „zăpăceală“ (în sensul de derută, necunoaștere) a alegătorilor. Studiul include și un survol istoriografic privind lumea rurală și analiza integrării politice a țăranilor, cu ample referiri la contribuții științifice românești, dar și străine, mai ales despre la spațiul Europei Centrale și Răsăritene.
Un studiu important este cel propus de Andrei Sora, centrat de această dată pe analiza integrării aparatului funcționăresc și statutul acestuia (de-a lungul primilor ani interbelici, 1918-1923) în ansamblul unificării administrative a României Mari. În centrul cercetării sale se află Statutul funcționarilor publici din 1923, locul funcționarilor publici în societatea din epocă (în contextul în care deși erau vectori ai modernizării, funcționarii erau deseori percepuți de contemporani mai degrabă peiorativ, mai mult sau mai puțin îndreptățit), revendicările funcționarilor publici, conturarea asociațiilor funcționărești (entități care militau pentru ameliorarea statutului social și profesional al acestora), angajarea femeilor în funcții publice (sugestiv este faptul că deși potrivit Statutului din 1923 cetățenii români, fără deosebire de sex, puteau fi funcționari publici, patru ani mai târziu, prin legea armonizării retribuțiilor bugetare se preciza că femeile în ierarhia funcțiunilor pot ocupa orice rang, dar erau introduse limitări procentuale în administrația propriu-zisă, în fiecare minister, unde nu puteau depăși pragul de 30% din numărul total al funcționarilor).
Un studiu interesant este cel propus de Andreea Kaltenbrunner, care expune istoria mișcării stiliste din Basarabia în perioada interbelică, îndreptată împotriva BOR și a statului român, în legătură cu introducerea de către autoritățile române, în Biserică, a noului calendar (gregorian), în octombrie 1924, măsură percepută de credincioșii pe stil vechi, în condițiile erorilor sau deficiențelor de comunicare și de explicare din partea BOR și a autorităților, ca o intruziune a statului român, pe care-l acuzau de modernizare forțată a credincioșilor, de impunere a apropierii cu Apusul, cu „diavoleștile sale învățături“.
Nu mai puțin importantă este contribuția la volum a Mariei Bucur, al cărei studiu se referă la poziția și rolul feminismului în istoria României interbelice; cercetarea sa evocă și coordonatele istoriografiei românești despre feminismul dintre cele două războaie mondiale. Reiterând rolul feministelor românce în dezvoltarea sectorului public de asistență socială (expus, de altfel, in extenso, în lucrarea sa The Nation’s gratitude. War and Citizenship in Romania after World War I), Maria Bucur subliniază importanța unor entități precum Societatea Familia Luptătorilor sau Societatea Ocrotirea Orfanilor de Război, ultima înregistrând o creștere în dimensiuni și impact constantă, bugetul și acțiunile acesteia datorându-se eforturilor și mai cu seamă expertizei organizatoarelor.
Lui Ovidiu Buruiană i se datorează studiul dedicat elitelor Partidului Național Liberal, de-a lungul deceniilor interbelice, care surprinde procesele de integrare și mobilizare politică, inclusiv schimbarea generațiilor la nivelul elitei liberale (studiul include și o anexă care cuprinde componența CC al PNL, la momentul ședinței din 29 decembrie 1930, convocată pentru proclamarea noului președinte al partidului, după decesul lui Vintilă Brătianu).
Merită menționat studiul propus de Cristian Vasile, care se oprește asupra personalității unui intelectual cu profil mai degrabă cameleonic, servil și inconsecvent față de regimurile politice în care a activat. Traiectoria politică și poziționările scriitorului, sociologului și omului politic Mihail Ralea, pentru că despre el este vorba, sunt urmărite cu rigoare de autor, evidențiind liniile proiectului său politic din deceniile interbelice, raportările sale la termeni și concepte precum modernizare, progres, dezvoltare, poziționările sale față de marxism și socialism. Dincolo de cele arătate de autor, ar fi de adăugat faptul că după război, trimis de regimul comunist de la București în SUA, ca ministru al României la Washington, Mihail Ralea și-a asumat cu entuziasm sarcina de a încerca să spele, în ochii autorităților americane, imaginea alegerilor din noiembrie 1946 din România, insistând, în timpul întâlnirii cu Secretarul de Stat al SUA, că impresia formată de occidentali despre rezultatul acestora pornea de la o concepție idealistă și nerealistă a alegerilor, dar mai ales asupra faptului că, în fond, vicierea votului era oarecum firească (prin folosirea sintagmei normal corruption, Mihail Ralea se referea la un număr aproximativ de 200 000 de voturi viciate, pe care el îl considera infim).
La rândul său, profesorul Carol Iancu a contribuit la volum cu un studiu dedicat situației populației evreiești din România interbelică, expunând evoluția condiției juridice a evreilor, de la emancipare la marginalizare și mai apoi la excludere, pe măsura intensificării antisemitismului. Contribuția sa include ample referiri la tulburările antievreiești din perioada 1922-1923, precum și, sau mai ales, analiza legilor antievreiești din timpul guvernelor Gheorghe Tătărescu (intervalul 1934-1937) și a legislației rasiste a guvernului Goga-Cuza (decembrie 1937-februarie 1938).
Ultima contribuție inclusă în volum, aparținându-i lui Ottmar Trașcă, expune contextul internațional din preajma încheierii Pactului Molotov-Ribbentrop și reorientarea politicii externe a României, dar mai ales efectele în lanț care au declanșat pierderile teritoriale din vara anului 1940 și năruirea României Mari. Autorul arată totodată că rezervele Berlinului față de politica externă promovată de Carol al II lea se amplificaseră în contextul descoperirii, de către trupele germane, pe teritoriul Franței ocupate, a arhivei (intacte) Biroului 2 al Marelui Stat Major francez, ale cărei documente probau jocul dublu în plan extern al regimului carlist în perioada 1939-1940. Pentru România, după momentul pierderilor teritoriale în fața URSS, urma calvarul cedărilor teritoriale în favoarea Ungariei și Bulgariei, susținute de Reich.
Volumul în sine reprezintă o invitație la reflecție, la redescoperirea, analiza și reconsiderarea unei perioade istorice deopotrivă tumultuoase și fascinante.