Cartea nopţilor
Iată şi clipa când îţi trimit Cartea nopţilor
în care je dirai tout; le bien, le mal tout enfin.
Câte nopţi vanitoase trecut-au
dragostea mea,
în care aşteptarea se înălţa piatră cu piatră
precum piramidele în deşert
când auzeam de departe respirarea zeului
bolnav
şi vedeam cântăreţii de jazz ai tinereţii mele
cum îşi împrumutau unul altuia
aerul mulţumirii de sine.
ATÂTEA NOPŢI VANITOASE ŞI NIMENI
VINOVAT PENTRU IUBIRE!
Viaţă chircită prin colţuri viaţă
şchiopătând din drumul Damascului spre
Steaua Carnagiului
trecută direct pe manuscris
şi trecută life pe fereastra internetului. Cuvinte
atinse de inimă – nedevalorizate monade.
Atâtea nopţi vanitoase trecut-au
dragostea mea / bocceluţă de şoapte, /
ascultă pasărea paradisului cum cântă
imnuri în zori!
Lapidariile sau despre
sângerarea păsării în zbor
Motto:
,,Lumină de la fiecare ieri
Primit-au unii ca să poată merge
Pe drumul plin de pulbere al morții“
Shakespeare
Aproape totul despre mine am spus
uneori prea amănunțit
fărâmițat până la fleacuri.
Alteori câte-un pretins adevăr și chiar
amintiri din ferecate infernuri și precum
micile așchii din stânca muntelui
luminate frânturi din misterele spațiului
lăuntric.
APROAPE TOTUL DESPRE MINE AM SPUS
chiar și sângerarea păsării în zbor
mi-a răsărit în cuvinte
numai Moartea cea nedezlipită ca umbra
n-am putut s-o descriu. Numai moartea
n-am putut s-o descriu.
Acum încremenit între da și nu
ce-aș mai putea să adaug
când lumea e un lung coridor
de surâsuri fragile
iar în feericul sat planetar
pe lângă mine defilează
atâta stres și atâta disperare la liber
Moartea de care-mi vorbeşti
greşeşte mereu
Prietenul Emil, in aeternum
Doamne, moartea de care-mi vorbeşti
greşeşte mereu
şi nu-i ridică doar pe cei sastisiţi de viaţă!
Împleteşti dimineţi. Alternanţe. Drumuri sonore
până-n pădurile de simboluri
eu despre frumuseţe vorbesc şi despre
prietenul mort
pe câmpurile sintaxei.
Doamne, moartea de care-mi vorbeşti
greşeşte mereu!
Şi vine clipa în care nu dăm doi bani
pe escadroanele gloriei
şi vine renunţarea cu veştede pleoape
iar calea regretului e rece ca gura morţilor.
O, neamul lui Cain prosperă!
Tu să nu dormi! DIN CLIPĂ ÎN CLIPĂ
POATE TRECE ÎNGERUL SPRE DORMITOARELE
CERULUI
ŞI POŢI SĂ-L ZĂREŞTI.
Scrisoare apocrifă a trupului
către suflet, salvată din
babilonul de semne cu ocazia
descinderii în banal întru
întâmpinarea celor șapte principii
Toată tinerețea am ocrotit în mine
mirabilul poet
cel care deseori îmi călca în picioare
îmi zdrobea rărunchii îmi devia respirarea
și-mi îngreuna mersul pe labirintica
noastră planetă.
Doar el se bucura de interiorul
feericul dezastru al piramidei fără ferestre
care eram
doar el era prințul de neatins
al tuturor miresmelor și-al cântecului
neașteptat
dictat în somn sau în trezie.
Doar pentru el zornăiau cătușe
din cuvintele limbilor moarte.
Doar el se mândrea la nesfârșire cu mine
doar eu sufeream pentru toate visele sale
sparte-n bucăți.
Acum când am gârbovit
și încheieturile scârțâie precum spânzurătorile
în crivățul iernii îl văd răvășit
agonizând prin antecamera acestui
nefericit poem ca un Sfinx rătăcitor
prin Babilonul de semne.
Codicele singurătăţii
Tot admirând zeii altora
am uitat propria mitologie.
E noapte. Joc șah într-o cameră goală. Șah orb.
Cu pioni căzuţi în primele rânduri
ca avangardiștii împăratului Napoleon.
Pe tabla imensă
se-amestecă-n noapte regina cu nebunii
iar regele se cere impetuos apărat.
Cu fiecare mutare se schimbă ceva
și nu se schimbă nimic în ordinea lumii
și parcă-n această noapte codicele singurătăţii îl scriu.
Se-ndepărtează de mine regina. Se pierde.
Afară-i tot noapte. NIMIC
NU POATE ÎNLOCUI O REGINĂ PIERDUTĂ
IAR UN REGE SINGUR
E CA O CETATE PĂRĂSITĂ.
Joc șah într-o cameră goală.
Șah orb.
Și parcă-n această noapte
codicele singurătăţii îl scriu.
Blazonul de arhonte
Nici mergător pe sârmă la circul de stat
nici chelner la Viena după o spiţă străbună
nici salvamar la Miami
nici universitar la Heidelberg
nici comis-voyajor nonşalant prin oraşele
din Orient
nici călugăr budist prin peşterile Tibetului
nici rege al Etiopiei în fireasca
descendenţă familială.
Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu?
Biet călător prin barăcile visului
sclav al metaforei oferind adăpost pentru
nunţile necesare oferind
lecţii mentale de frică şi extaz
purtând ca pe-o invizibilă torţă
blazonul de arhonte al cuvintelor
ce nu te-au hrănit niciodată de-ajuns.