Un inadaptat

Un veritabil regal al multiplei insatisfacții o reprezintă „solilocviile“ de care se atîrnă provocator adjectivul „inutile“ ale lui Ioan F. Pop. Adoptînd postura unui inadaptat analitic la mediul epocal, autorul ne înfățișează punctual decepțiile d-sale într-un melanj de scurte eseuri ce tind a deveni însemnări de jurnal și invers. Conexiunilor logice le atribuie mereu dubluri emoționale cu amplificată rezonanță. Într-atît apăsat de solitudine, încît, la un moment dat refuză pur și simplu comunicarea cu semenii aflați în viață: „În scris, dialoghez mai mult cu morții, cu fantomele unor prezențe. Dialoghez patetic cu propria-mi umbră, cu un ecou trecut dintr-o taciturnitate în alta“. Îi repugnă scrisul cel ce, să admitem, nu absentează din actualitate, în registrul obligației. „Este un fel de tortură în care regretul de a nu putea tăcea se îmbină cu sila de a scrie. Cînd una critici în particular și alta lauzi în scris te afli cu un picior în schizoidie“. Argument solid: „Măreția literară nu se poate înălța pe micimile comportamentale, (…). Nici chiar genialitatea nu poate scăpa total de umbra datelor umane“. Se simte ofensat de o largă parte a producțiilor prezentului, marcate de un jemanfișism în vogă: „Mă situez în total contratimp cu stihuirile biografico-lubrice, de tarabă sentimentală, cu cronichetele zbanghii lipite direct pe fruntea adrisantului, cu ifosele și spiritul tejghetar care inundă scena momentului“. Avem a face cu o obidă de alură revanșardă, însă cu o generalitate pe care măcar parțial o putem împărtăși, cu recriminări abia voalate, însă nu fără implozii ale exasperării: „De aceea, mă interesează doar latura absconsă a autenticității, scrisul care vizează efemerul… etern, marginalii care lucrează pe veresie, în tăcere, indiferență și anonimat. Peste mediocrii agresivi, gălăgioși și de succes, peste aranjorii și colportorii de mici destine literare întorc o pagină mai grea decît o lespede“. Este totuși o revoltă în abstract deoarece nu ni se dau nume. Dar punctul de pornire al acestei devastatoare dezolări pare mai profund decît cel al confruntării cu contemporaneitatea scriptică. Moralistul acerb dezvăluie în unele secvențe miezul reacțiilor d-sale intolerante în raport cu proximitatea. E vorba de un scepticism care pune sub semnul întrebării tot ceea ce am dori să înzestrăm cu un scop care, prin forța lucrurilor, se dovedește iluzoriu, id est, tot ceea ce ni se năzare că am putea săvîrși. Neantul se înstăpînește inclusiv peste ambițiile criticului, nu în ultimul rînd pentru că acesta nu se poate substitui autorului intrat în colimator: „A face critică înseamnă a aproxima aproximațiile altora. A gusta sublimul mestecat de alții. În scris, ratarea și frustrările nu nasc critici, ci doar cîrcotași pe marginea lui. Nu poți scrie despre un text dacă nu îi poți fi, măcar parțial, coautor. Înțelegem pe măsura potențialei creativități“. Nici filosofia nu se salvează unei astfel de incredulități, deoarece oricum, spre deosebire de teologie, aceasta nu e în măsură a ne oferi decît „incertitudini și relativități“, drept care i se prevede un avans doar în condiția sa de „poezie“: „Asta pentru că «toată filosofia adevărată, adică mare, este în sine gînditor-poetică», cu o aserțiune heideggeriană“. Pe de altă parte ni se atrage atenția că orice act scriptic e la rîndu-i subminat de o nesiguranță de neînlăturat, cum un specatcol al aleatoriului, o hiperbolă a neputinței: „Mă mișc nesigur între orizonturile juxtapuse a două pagini ca între două borne temporale de la care începe (sau se termină) existența: pagina de citit și pagina de scris. (…) Scrisul mă scrie pe măsură ce identitatea mea se dizolvă în propoziții impersonale, în alterități care își caută propria umbră. Scriu pentru a nega orice certitudine a faptului că aș putea fi predicatul unei subiectivități pure. Scriu ca și cum s-ar rătăci cuvintele prin mine, într-un joc obsedant al incertitudinii“. Tipologic, spiritul acut al lui Ioan F. Pop s-ar înscrie, spre a folosi propria d-sale distincție, nu în categoria celor ce fentează cu o „inteligență spontană, vag frivolă“, ci în cea a conștiințelor „aparent mai posace“, al căror produs „nu interesează pe nimeni“. Conștiințe ce „riscă izolarea și anonimatul de dragul unei iluzii. Surîd incert la granița dintre scrîșnet și plîns“. Firește admirația d-sale aproape sugrurmată de emoție se îndreaptă spre Cioran, căruia îi dedică poate cel mai cald portret de care a avut parte: „Un titan al sofismului și enormității stilistice, un despot al rafinamentului și lucidității. Cel mai «inocupat» om al vremii sale, un «pierde-vară» al fiecărei clipe, un exilat în propriile tabieturi. Un sceptic mîntuit de tihna neîmplinirilor, de tentația ratărilor secunde, de eșecul organizat. O luciditate năucitoare, un nihilism suprauman, o sfidare a Creației de natură mistică. Un Iov contemporan care s-a interogat nu doar în lamentații cutremurătoare, ci a trecut la imprecații și afurisenii aruncate cerului, negăsindu-și loc nici în realitate, nici în afara realității“. Să fie o subordonare la o paradigmă absorbantă? În fapt lucrurile nu stau chiar așa. N-avem impresia că l-am putea socoti pe Ioan F. Pop, după cum s-a presupus, un epigon al lui Cioran. O specială intensitate a discursului d-sale, un patetism personal pus în joc îl decupează drept o variantă distinctă a existențialismului în sfera căruia sunt cu putință și alte raportări. Fragmentariumul în cauză reprezintă o depoziție a unei vieți morale scrupulos urmărite. Între frenezia negației și (totuși) perseverența scrisului, Ioan F. Pop caută a se înălța recuperator din „propriile dărîmături interioare“. Autenticitatea trăirii în individuație îl salvează. „Pierzaniei“ i se poate opune experiența unei crize abordate la sursă. Străduindu-se a se reechilibra, autorul orădean își asumă „propedeutica unor eșecuri“, „sapiențialitatea unor ratări“, „moartea și neființa care mai ponderează unele excese. Remarcabila eseistică de confesivă tăietură a lui Ioan F. Pop reclamă, aidoma poeziei, o participare solidară a cititorului de-o anume factură.