Mircea Braga. Ultima frontieră

O carte utilă în domeniul teoriei literare ne oferă istoricul, criticul și teoreticianul literar Mircea Braga cu Ultima frontieră (Ideea europeană, 2018). Autorul privește evolutiv fenomenul literar, în lumina unor teorii occidentale ale receptării. Cartea sa e structurată în trei părți, precedate de un preambul despre fragilizarea conceptelor teoretice și limitele unor grile de lectură. Autorul poartă cititorul printr-un câmp informațional în care ancorează teorii ale lecturii, oferindu-i în final propria percepție critică a operei unor scriitori români.

În Introducere în patru timpi fixează contextul istoric al modernității, în care gândirea științifică modifică viziunea despre lume, generând reînnoirea conceptelor și metodelor de cercetare, inclusiv a fenomenului literar. Schițează și evoluția criticii românești, remarcând gândirea axiologică a criticilor formatori de opinie: Maiorescu (critică estetică), Gherea (critică ideologică), Lovinescu și Călinescu în descendența criticii maioresciene, ostracizată de ideologia comunistă postbelică, repusă în drepturi de Nicolae Manolescu în perioada dezghețului literar, continuată până azi.

Autorul fixează reperele teoretice ale lecturii în context istorico-științific, sub semnul fizicii cuantice, în care ancorează creația, resemantizată prin receptarea ei printr-un „cod cultural“, definit ca înțelegere și trăire prin lectură a „efectului cultural, o împlinire a omului ca ființă spirituală.

În Despre dinamica aliniamentului teoretic, Mircea Braga decelează o posibilă „teorie a lecturii“ in nuce în Critica puterii de judecată a lui Kant, prin conceptul de „judecată de gust“, corespunzătoare judecății estetice, care provoacă o „stare sufletească“ în procesul receptării artei.

Triada autor-operă-cititor din opera kantiană ia forma ecuației producător-produs-consumator într-o societate puternic industrializată, cu tendință spre masificare și „cultură industrială“, ostilă conștiinței estetice. Această mutație e surprinsă de Theodor W. Adorno, care ancorează opera în contingent, nu în metafizică precum Kant, în relație cu consumatorul ei, însă consideră că receptarea axiologică aparține „elitei estetice“, care poate dirija cultura de masă (Teoria estetică).

Urmărind fluctuațiile triadei prin prisma unor teoreticieni, care accentuează rolul uneia sau alteia dintre părți, demersul lui Mircea Braga conduce spre dezvăluirea rolului esențial al lecturii și receptării operei literare, deci al cititorului, a cărui percepție critică se dovedește a fi ea însăși act de creație, de nivel secund. Receptarea nu mai înseamnă numai descoperirea sensului imanent operei, intenționalitatea scriitorului conținută în ea, ci implicarea cititorului în intuirea și descifrarea parțială a inefabilului ei. Cititorul activează cunoașterea din ea, potrivit sensibilității, intelectului și culturii sale, îi resemantizează semnificațiile în alt context istoric, fiindcă creația autentică transcende timpul istoric, fără a fi anistorică.

Mircea Braga comentează teoriile despre artă comparativ, reliefând apropieri și diferențieri, nuanțând explicitarea unor concepte ori reliefând limitele lor. Are în vedere opera canonică, confirmată în durată de cititorul specializat, criticul literar. Canonul impus de marile opere prin valoarea lor estetică nu se perimează, pot apărea doar legitimări și nuanțări ale acestuia prin interpretare. Opera nu e un univers închis, captiv unui singur sens, cel dat de intenționalitatea scriitorului, ci univers deschis unor multiple interpretări care depășesc „orizontul ei originar“.

Despre permanența esteticului vorbește Hans Robert Jauss în Experiența estetică și hermeneutică literară, delimitându-se de Adorno. „Experiență estetică“ implică participarea emoțională și intelectuală a cititorului, un „comportamentut estetic al desfătării“ cu funcțiile sale, corespunzătoare conceptelor de poesis, aisthesis, katharsis. Poesis-ul e „crearea unei lumi ca operă proprie“, aisthesis, experiența subiectivă trecând într-una intersubiectivă, iar katharsis-ul, „abordarea unei judecăți determinate de operă“.

Jauss deplasează accentul de pe opera literară pe receptarea ei. Introducând conceptul de poesis originar, dependent de autor, dublat de un poesis al cititorului, sugerează că însuși actul lecturii devine creație, lectorul ideal fiind un coautor al operei. Efectul produs asupra lectorului se exprimă prin funcția de katharsis a artei, care poate fi periclitată de „aservire ideologică sau de degradare prin consum“, cum s-a întâmplat cu literatura română în comunism.

În descendența lui Jauss se înscrie Teoria efectului estetic a lui Wolfang Iser. Acesta introduce în teoria receptării conceptul de „potențial de efect“ al textului, consecință a interacționării dintre operă și receptor în actul lecturii. Opera literară e înțeleasă ca bipolaritate: polul artistic (textul), dependent de autor, și polul estetic (cititorul), constituit prin atitudinea participativă a lectorului în receptare. Interpretarea unui text literar este o „posibilitate de-a ne formula pe noi înșine. Ea modelează conștiința cititorului prin imersia în operă și prin proiectarea lui însuși în textul critic, care conține deopotrivă autorul și cititorul.

Umberto Eco introduce în actul lecturii „modelul semantic reformulat“ (Tratat general de semiotică), față de care Mircea Braga își exprimă rezervele, reliefând apropierile și delimitările de Iser. Cititorul „implicit“ al lui Iser e la Eco „Cititorul Model, în fond, două concepte care acoperă aceeași idee de cititor ideal, proiectat de autor în operă, ca intenție auctorială. Cititorul real are sau nu competențele necesare receptării, doar lectorul specializat poate re-construi opera și sensul ei prin interpretare. Eco postulează doar calitatea de interpret al cititorului, prin „reîncărcare de sens“, nu și aceea de re-constructor de sens.

Eco diferențiază opera închisă de opera deschisă, codul primar și codul cultural de lectură, „întrebuințarea liberă a unui text ca stimul imaginativ“ de „interpretarea unui text deschis“. Remarcă existența unor „goluri“ în structura operei (observate și de Iser), „spații albe“, care pot fi umplute creator de cititorul specializat, fără să se piardă sensul originar. Acesta reactualizează o fabula, o schemă conținută în text, interacționând cu cititorul virtual, proiecția auctorială (Lector in fabula), însă admite că cititorul poate „ieși din text“, imaginând o altă fabula, numind ieșirile din text „plimbări inferențiale“.

În viziunea lui Matei Călinescu, relectura e „hermeneutică a textului“, deorece „asigură saltul de la mimesis la semiosis“, depășind prima lectură, facilă, hedonistă, și provocând interpretarea ca act scriptic. Între lectură și relectură se instalează o stare conflictuală, fiindcă „solicită moduri de atenție diferite“ (A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii).

Mircea Braga demonstrează, pe linia continuității, că noul nu poate fi înțeles decât prin raportare la canoane literare, impuse de receptarea axiologică a operei prin efectul ei estetic. În actualitatea pragmatică și consumeristă există riscul de pierdere a sensului axilogic al receptării, de confuzie între arta autentică și kitsch.

Pe diagrama actualității face trimiteri succinte la perioade istorice, scriitori reprezentativi și poziționări față de literatura din comunism, reevaluată de critica literară după 1990 prin prisma canonului estetic. E repus în discuție reportajul literar în cadrul prozei autoreferențiale, creditat de Geo Bogza și F. Brunea-Fox, la care reportajul s-a interferat cu literatura, a depășit stadiul de „fișă a actualității“. De asemenea, conceptul de generație, cu concluzia autorului că istoria literară creditează generația estetică, care se afirmă în continuitatea trecutului literar canonizat, nu pe cea biologică, fiindcă o generație nu coincide cu deceniul, ea crește prin grupări și diversificări și atinge apogeul pe o durată mai amplă.

Criticul analizează literatura confesivă (jurnal, auto ­biografie, corespondență, memorii) pentru a ilustra câștigul de cauză al intersubiectivității în fața rigorii și excesului metodelor raționale, scientiste din sfera cunoașterii, inclusiv a literaturii. Diferențiază jurnalele de scriitor, de interes documentar pentru istoria literară, de jurnalele care vin din afara literaturii, dezvăluie punctele de convergență/ divergență cu autobiografia, romanul-jurnal, autoficțiunea, decelează valoarea estetică a unor jurnale de caracterul pur informațional al altora. Decelează tipurile de protocoale ale jurnalelor, care justifică conceptul de intersubiectivitate: protocolul inerțial al scriitorului, protocolul instituțional al textului și protocolul modal al lecturii. Prin publicare, jurnalul și corespondența ies din sfera intimității și trec în cea publică, de la destinatarul unic la cel multiplu.

Codul de lectură – sugestia întâlnirii culturale este o critică aplicată pe operele unor scriitori români. Criticul nu interpretează un text anume din creația unui scriitor, ci urmează o idee printr-o grilă de lectură. Prin proza și poezia filozofică eminesciană ilustrează aserțiunea poetului: „Moartea este stingerea conștiinței identității numerice“, înțelegând prin dizolvarea conștiinței „moartea de sine, dar dobândirea Sinelui“.

Caragiale e descifrat psihanalitic, prin arhetipul etnic, prin suprasolicitarea „umbrei“, manifestată în viciile din comportamentul social al „personei“, masca care o acoperă.

Poezia religioasă a lui Vasile Voiculescu e percepută prin diferența între religie/ religiozitate. Sacrul, atins prin asceză, e „condiție a medierii divinului, apoi al recâștigării identității originare“, religiozitarea poetului fiind „căutare și drum către ne-timpul de dinainte și de după ființă.

În Craii de curtea veche a lui Mateiu Caragiale, roman ermetic, sunt reliefate „portretele hieratice“ și „structura unui ceremonial, a unui ritual de inițiere“, probată de tripla călătorie inițiatică a personajelor: în artă, în istorie, în prezent.

Opera literară a lui Mircea Eliade e surprinsă în specificul ei: principiul autenticității și exotismul în interbelic, fabulosul și fantasticul din timpul războiului, ezotericul după 1945. Iar Noaptea de sânziene poate fi înțeleasă ca „fuziune între exoteric“ și ezoteric, între autobiografie și ficțiune, între realitate istorică și realitate culturală., între sacru și profan.

Romanele lui Vintilă Horia, încifrate în simboluri, cu elemente științifice și mistice, sunt romane de inițiere întru Spirit. Autorul transferă în romanesc concepția sa despre ontologia complementariului: metafizică/ știință, corpuscular/ ondulatoriu.

Romanul palimpsest Călugărul Filippo Lippi și călugărița Lucrezia a lui D. R. Popescu, cu hibridizarea identității auctoriale și pulverizarea narațiunii, cu trimiteri intertextuale și o introducere a autorului, o deconstrucție a diegezei și identității auctoriale pentru a facilita înțelegerea romanului, solicită un lector avizat. La fel și lirica lui Șt. A. Doinaș, pentru care actul lecturii e „un ritual al spiritualității, aproape ascetic“, ori lirica lui Mircea Ivănescu, cu dublă referențialitate: realul prozaic și livrescul.

Poezia Ilenei Mălăncioiu e „act de revelație și punere în scenă a spectacolului lumii sale interioare“ în osmoza viață-moarte, iar Geniul inimii al Aurei Christi, un „roman“ în versuri, „cartea iluminărilor mele“, e o coborâre în subteranele sinelui pentru a se cunoaște pe sine prin propria „poveste“, în care sunt inserate personaje dostoievskiene, prin reactivarea memoriei afective și memoriei livrești.