Sincerități

În dimineața aceea am auzit anunțul, repetat la radio și la televiziuni, dat de guvernul Patriei Centrale, care suna cam așa: „Toți cei care se simt bine trebuie internați de urgență; cei care se simt bine și n-au nici un simptom de boală trebuie să se declare la Departamentul Situațiilor Fără Ieșire pentru a fi luați în evidență și a se urmări starea lor.“ Cei care nu se simt bine, se spunea în continuare, nu trebuie să-și facă griji, ei se vor simți din ce în ce mai rău, spre răul visat al patriei noastre, ei pot circula liberi pe străzi și pe unde doresc, pot să participe la adunări de peste cinci mii de cetățeni, dar numai cu condiția ca toți să se simtă rău și să poată susține asta cu probe la un eventual control. Și dacă se simt rău, să fie bolnavi în toată regula. Căci asta e starea normală la noi, să fie clar, tovarăși!

Cei care se simt bine, încă, și nu au reușit să revină la normal nu au dreptul să iasă din casă, pentru că astfel ar sfida starea normală în republica noastră, i-ar sfida pe cei care și-au dat silința să se îmbolnăvească, așa cum e bine ca să fie rău. Li se face, totuși, o favoare, stabilindu-se ore în care au și ei dreptul să iasă, dar acestea nu durează mult, orele vrem să spunem, se mai spunea în ordinul dat în dimineața aceea cețoasă. Ei pot ieși din casă între orele șapte și opt dimineața, după care sunt consemnați la domiciliu, dacă îl mai au, și în casele de carantină, dacă nu au domiciliu.

Așadar, cum mă simțeam în toate puterile, nu mă durea nimic și-mi aminteam vorba de demult că după 50 de ani dacă te scoli dimineața și nu te doare nimic, înseamnă că ești mort, dădeam, deci, semne de viață, semne care mă puteau – știam – aduce în situația de a fi închis într-un izolator ca să nu cumva să-i mai îmbolnăvesc și pe alții. Sau, mă rog, să-i dezbolnăvesc. Să nu-i sfidez cu sănătatea mea de fier, ca și cum cine știe ce calitate ar fi asta, ca și cum dacă ești sănătos poți să-ți bați joc de normalii nesănătosi.

Nu eram în stare să fac nici un pas pe-afară între orele permise pentru cei ca mine, pentru că eu mă culcam pe la două noaptea, până atunci citeam, și cum dracu’ să mă fi sculat la șase și ceva, ca să fiu gata de excursie la ora șapte. Când, se mai spunea, în comunicatul forței publice, se făcea o excepție, cei care se simțeau rău, bolnavii cu alte cuvinte, urmau să stea în casă, ca să nu fie deranjați de apariția acestor ipochimeni nesupuși, străini de idealurile noastre, tovarăși. Și să nu le facă poftă să se dea și ei sănătoși și să încurce astfel planurile noastre de viitor.

Stăteam în casă și-mi rememoram copilăria, apoi anii când ajunsesem și eu mai măricel, „drăgăliță doamne“, vorba lui Creangă, dar cu mintea tot moale de tot, chiar dacă fontanela mi se închisese demult, anii studenției mele sărăcăcioase, când purtasem un singur costum de la început la sfârșit, și atunci facultatea dura cinci ani încheiați, patru și jumătate cursuri și un semestru pregătirea lucrării de diplomă, cum i se spunea pe-atunci licenței. Acum eram licențiat ilegal, pentru că eu nu-mi luasem licența, ci fusesem admis la lucrarea de diplomă, sau cu lucrarea mea de diplomă. Îmi era din ce în ce mai greu să găsesc ceva interesant – pentru mine însumi, vreau să spun – care să nu mă plictisească în amintirile astea.

Și astfel trecură și treceau încă zilele și nopțile, mă ascundeam cum puteam, nu mă apropiam de adunările cu mai mult de cinci mii de inși, ba nici de cele cu câteva sute, cum erau în fața Ministerului Groazei sau a Măruntei Adunări de la capătul Aleii Senectuții Victorioase. Mă prelingeam pe lângă ziduri încercând să mă fac neobservat, știți eu nu exist, făceam o mutră încruntată și mă strâmbam din când în când ca și cum aș fi avut dureri, ca să-mi justific libertatea și să nu mă trezesc izolat pentru cine știe cât timp, nu ca atunci când cu virusul coro, când izolarea era pentru toți cei neatinși de el în sumă de treizeci de zile, chiar dacă lunile nu aveau mai mult de 19. Zile, firește, așa era calendarul nostru original și nemaiîntâlnit.

Poliția sănătății, mai precis a anti-sănătății, patrula prin tot orașul, privindu-i cu atenție pe trecători să vadă dacă nu cumva se prefac doar că se simt rău și să-i înhațe dacă se simt bine și huzuresc. Așa că nu aveam încotro, trebuia să mă încrunt și să fiu crunt, ba chiar să mă aplec puțin în față când mergeam, ca și cum m-ar fi durut burta sau, și mai grav, spinarea, ca și cum aș fi avut cel puțin lumbago și nici ăsta nu știu dacă m-ar fi scutit de internare. Toată lumea făcea la fel, încât nu mai prea puteai ști cine e bolnav cu adevărat și cine se preface doar, noroc că nu erau prea mulți trecători, probabil că toți cei care se simțeau bine își simțeau și musca pe căciulă și, ca să n-o vadă (pe muscă) poliția sănătății, a anti-sănătății de fapt, preferau să nu mai scoată nasul din case. Aveau probabil cu toții o rudă care să fie măcar răcită zdravăn și să tușească și să-și sufle nasul de trei ori pe minut, ca să o trimită să le cumpere de-ale gurii și ce le mai trebuia, căci dacă s-ar fi încumetat chiar ei să iasă riscau să nu se mai întoarcă în casele lor și să fie depuși pentru cine știe cât timp în niște celule pline de alți nefericiți sănătoși, ca nu cumva să-i contamineze și pe normali, adică pe bolnavi.

Mă gândeam cum să fac, dacă întâlnesc vreo patrulă sau vreun cunoscut normal, ca să nu se vadă cât de bine îmi era și brusc mi-am amintit de povestea acelui câine care, rănit la o lăbuță, ajunge în fața unei măcelării șchiopătând rău, iar clienților li se face milă de el și-i dau, de fiecare dată când ies, câte ceva de mâncare, o bucată de inimă, bojoc, ficat, ba chiar am auzit de unu care i-a dat o bucățică de mușchi file, a doua zi la fel, a treia zi la fel, iar când îi trece durerea continuă să șchioapete, ca să mai capete câte ceva de mâncare. … și a trăit așa până la adânci bătrânețe, acolo, în fața măcelăriei, de unde ieșeau oameni generoși, care-l hrăneau. Ceea ce nu pot să vă spun e dacă asta se întâmpla în epoca noastră, a bolnavilor, ori înainte, când normal însemna exact invers decât acum.

Așa se face că atunci când l-am întâlnit pe Amicul m-am și prefăcut pe loc bolnav și i-am și mărturisit că nu mă simt deloc bine, păi atunci hai cu mine la marea adunare din Piața Mică, a zis el, dar eu nu și nu, că nu sunt în stare să ajung acolo, e prea departe și ar cam trebui să o iau spre casă. Ce casă, dacă nu te simți bine nu ai voie să stai în casă, trebuie să ieși în stradă, ca să vadă toată lumea că ești de-ai noștri, că nu faci parte din grupul acela de prefăcuți răufăcători care se simt bine sau pretind doar asta, așa, ca să ne facă în ciudă și să arate că măsurile guvernului nostru iubitor de oameni sunt inutile. Se ținea scai de mine și nu mai știam cum să scap, dar nici nu voiam să-i dau ceva de bănuit, Doamne ferește!, asta ar fi însemnat să mă dau legat și izolat poate chiar pentru tot restul vieții.

Auzi dumneata! să se simtă bine, când starea noastră normală, cea pentru care luptă conducătorii noștri, alături de toți cei din lumea civilizată, adică din cea care e cu noi, că ceilalți nu contează, e cea de rău necesar și total, dacă se poate, dacă nu, merge și unul parțial, dar atenție, atenție mare, să nu te doară doar un deget, asta n-ajunge, trebuie să te doară măcar un organ intern, un plămân acolo, ficatul, un rinichi, sau chiar amândoi, ei, dar unde sunt vremurile când te dureau chiar pancreasul, inima și celelalte. Ăștia care zic că se simt bine, adică ei sunt din altă lume, din alt banc, nu ca noi, ceilalți, cei mulți, sunt dușmani, netrebnici, ar vrea să ne facă pe toți să ne simțim bine, ca ei, sau, dimpotrivă, să nu ne facă nimic, doar să ne sfideze așa, la infinit, în fine, cât de infinită e viața pe Pământ.

Vremea se strica, dar el îi dădea înainte cu marea lui adunare din Piața Mică, acolo nu încăpeau mai mult de trei mii de inși, or, noi, ăștia care ne simțeam rău trebuia să fim mulțimi mult mai mari, uite că începeam chiar să mă simt și eu cum spuneam și cum era cuviincios în Patria noastră Centrală, nici nu mai trebuia să mă prefac, mă prefăceam încet-încet în ceea ce trebuia să fiu după teoria și practica celor care ne conduceau cu înțelepciune spre prăpastia anunțată mereu și, deocamdată, amânată, dar promisă pentru mâine, pentru poimâine, pentru viitorul luminos și pentru înălțimile cu gura căscată.

Începuse chiar să plouă puțin, mărunt, dar „a stat“, vorba lui Coșbuc, un poet dinainte de vremurile noastre, „norii s-au mai răzbunat“ pe noi și ne-au lăsat în pace. Ne îndreptam inevitabil(i) spre Piața Mică, el cu un pas înainte, eu pe urmele lui și mi-a trecut o clipă prin minte că aș putea să o cotesc pe una dintre străduțele care ne ieșeau în cale, poate că nu m-ar fi văzut, dar era periculos, și-ar fi dat seama că nu e ceva în regulă cu mine și m-aș fi trezit luat la întrebări, și dacă ar fi fost numai întrebările n-ar fi fost nimic, dar mai erau și răspunsurile care trebuiau date așa cum fuseseră prevăzute, astfel încât mi-a trecut repede ideea asta și am început să merg și eu hotărât spre adunare, ba chiar, când să ajungem, am băgat de seamă, cu coada ochiului, că acum el era cel care rămăsese în urmă, ba se cam uita la unele dintre străduțele care se tot iveau, lateral, ca și cum ar fi vrut să o tulească el de data asta pe-acolo, însă se temea de mine să nu-l declar la Pericolele Publice și să o încurce. Mergeam așa, eu decis să nu mă mai întorc, fie ce-o fi, îmi spuneam, ba chiar, cum cred că v-am anunțat mai sus, începusem să mă simt suficient de rău ca să devin un cetățean demn al Republicii Noastre și mă întrebam ce dracu’ căutam eu la o adunare numai de trei mii de suflete (tari?), când eu mă simțeam demn de una de cinci mii dacă nu cumva chiar de mai mult.

Astfel am înaintat noi pe strada principală, din care se tot desprindeau străduțe secundare și nimeni nu ne-a mai văzut de-atunci. Nu mai știu nimic despre el, pentru că eu mărșăluiesc fără oprire, mă simt din ce în ce mai rău, încât aproape că am ajuns la viitorul cu gura căscată, mi se părea cel puțin că… Trecusem de mult de Piața Mică, ba chiar și de Piața Mare, cu adunarea ei de cinci mii de suflete, dar nu era nimeni nicăieri, nici în prima și nici în a doua piață, orașul părea gol-goluț, iar amicul meu se evaporase și el. Mă simțeam victorios și băteam pasul ca și cum aș fi fost în fruntea unei defilări triumfale, uite, parcă spunea cineva care mă vedea, vedea toată coloana (care, că nu era niciuna?) de pe urmele mele, care mă urma vasăzică, spre viitorul luminos, spre luminoaia de la capătul tuneloiului imens prin care ajunsesem și eu să pășesc vânjos și bolnav, pregătit de Victoria și-al ei husar, care încă nu se vedeau, dar nici mult nu mai era până acolo.

Dar unde dracu’ sunt toți? întrebam în dreapta și-n stânga, deși nu era nimeni care să-mi răspundă nici în dreapta și nici în stânga, ba nici în spatele meu, mai bine că nu era nimeni, că altfel cine știe ce ar fi văzut la mine și mă puteam trezi carantinat și eu, în celulele alea, cărora li se dusese vestea în tot orașul nostru, închis și el ermetic, dar totuși, în aer liber era altfel. Se vedea ceva numai în fața mea, departe de tot, foarte departe, se vedea un fel de norișor fumuriu, putea să fie o gloată de suferinzi care pornise mai din timp, cam cum dispar săracii din Miracol la Milano de Vittorio de Sica în cer, sub formă de nor, sau numai o întruchipare a ideii care ne ținea încă pe toți în viață, așa morți cum eram.

Dacă aveți vreo îndoială asupra celor ce s-au întâmplat în continuare, o să v-o spulber eu: nimeni nu s-a trezit din somnul cel de veci, oricât a mărșăluit prin tuneloi și dincolo de el, dar și de noi, și nu era nici pădurea adormită din basmul de altădată. Era un basm contemporan care ni se inocula în somnul cel de veci secundă de secundă, odată cu cântecul acela care ne striga să ne deșteptăm, chipurile noastre însă nu se mai vedeau, se topiseră sau se volatilizaseră, așa cum o făcuse Amicul mai devreme, încât dacă aș mai fi putut raționa aș fi bănuit că de aia mă și racolase, ca s-o șteargă el încotro o vedea cu ochii. Că el încă mai vedea, pesemne. Cu ochii. Eu însă nu.

29 februarie 2020