Titlul acesta sună ca „tusea și junghiul“, dar nu mi se pare deloc inadecvat. Acum doi ani, dar și acum s-au semnalat cazuri, eram îngroziți de pesta porcină care a făcut ravagii în zootehnia românească. Evident, nu bănuiam ce o să urmeze. Spuneam într-un articol publicat tot aici, în revistă, că pesta aceasta evocă episodul evanghelic al dracilor care sunt scoși de Hristos din om, dar intră în porci făcându-i să se arunce în prăpastie. Astfel, porcii, murind, ne salvau pe noi. Operațiunea aceea de exorcizare a fost salutară. Dar acum ce ne poate salva? Mi se pare o întrebare absolut legitimă și, mai mult de atât, necesară.
Secolul XXI a debutat, dacă ne aducem aminte, cu o retorică și butaforie de secol XX. Ca a fost la urma urmei nine eleven? O acțiune la nivel grosier, cantitativ, extrem de vizibil. Parcă dovedeam prin aceasta că nu suntem în stare să depășim nivelul de expresie și reprezentare al secolului anterior. Poate unora le părea rău că destinul speciei umane nu mai are nimic original și a ajuns să se repete. Iată că exact la 30 de ani după 1990, an crucial, martor al unor schimbări esențiale în toată Europa, se petrece ceva care prin semnificație egalează ce a fost atunci. Războiul văzut a fost îmlocuit de războiul nevăzut. Șefi de stat, cu ștaif, au folosit această sintagmă, dar nici unul nu a avut în vedere planul spiritual care o guvernează. O asemenea conflagrație are rădăcini adânci. Despre războiul nevăzut au vorbit Sfinții Părinți iar Nicodim Aghiorâtul are chiar un tratat despre aceasta. Când înfruntarea nu mai e la lumina zilei, ci într-un plan nocturn, obscur, ocult, adversarul cu care avem de-a face aparține, la rândul lui, altei dimen siuni. În războiul nevăzut ne luptăm cu Necuratul care-și asumă cele mai imprevizibile chipuri. Cu cine ne luptăm acum ? Coronavirusul, virusul încoronat, interesant nume, și Lucifer era prinț între îngeri, e tot un astfel de chip? Dacă împing explicațiile spre o zonă rudimentar teologică sunt luat în râs și nimeni nu mă mai crede. Tocmai de aceea mă feresc de asemenea decriptări simpliste. Pe timpul bunăoară al „ciumei negre“ puteai să le faci, dar, sorry, pe atunci eram în secolul XIV-XV…
Până acum așadar omul s-a aflat în mijlocul unor volumetrii mari, totul a fost la suprafață, la vedere, nu a fost silit să privească în abis. De data aceasta, abisul i se deschide în fața ochilor și nu are cum să evite confruntarea. Virusologia este un domeniu aflat la concurență cu psihopatologia. Cum am spus cu alt prilej, psihopații nu au contactat virusul ucigaș, dar tot ceea ce se întâmplă în capul lor exprimă atâta dezordine încât o comparație de acest fel nu mi se pare deloc deplasată. Doar că psihopații nu sunt agenți contaminatori. Oare? Medicii psihiatri știu ce înseamnă proximitatea unui bolnav psihic, dar și oamenii obișnuți care prin forța destinului se află în apropierea unor asemenea bolnavi… Analogia, desigur, e riscantă, dar are un pic de savoare. Psihopații sunt tratați cu antipsihotice. Ac de cojocul celorlalți încă nu s-a găsit, deși se vestește că peste mări și țări a fost pus la cale un vaccin salvator. Problema se ridică însă tot la nivel spiritual. Cu totul întâmplător, am auzit declarațiile unui oficial din Israel, care a aruncat în media un punct de vedere demn de tot interesul. Ce spunea domnia sa? De contaminare, oameni buni, nu avem cum scăpa. Se vor infecta 80 la sută din populație. Dar, atenție, omul de la sine va ajunge să se imunizeze. Fără știința lui, organismul va crea o defensivă magnifică. Nu știm vechea vorbă: Nu-i da omului cât poate duce? Din păcate, o tălmăcim într-un registru negativ, adică ne compătimim fiindcă vom suferi mai mult decât ne-am închipui. Dar tălmăcirea corectă este alta. Dă-i omului mult fiindcă, până la urmă, va găsi resurse și va învinge agresiunea. Situația se potrivește acum ca o mănușă. Vaccin, distanță socială, toate-s bune, dar habar n-avem ce se petrece în organismul nostru, ce resurse mirifice stau în noi, ce apărare genială putem organiza împotriva agresorului! Aici e miza. Omul nu se cunoaște, adică nu știe că, totuși, există pecetea Domnului întipărită în el, iar aceasta cu adevărat face minuni. Nu țin acum teorii răsuflate, inspirat de o biserică anemică sau demagogică. Dar sunt alături de părintele Necula care, luat la rost la o televiziune particulară, pentru faptul că a fost folosită aceeași linguriță pentru împărtășirea credincioșilor, a declarat senin, fără emfază, că din experiența milenară a bisericii nu cunoaște vreun caz de contaminare provocat astfel. Scepticii noștri, desigur, se revoltă, considerând că e o dovadă a unei flagrante nepăsări, dacă nu chiar nesimțiri. Oare?
Cum am spus, fără a cânta în strună bisericii, cred în puterea misterioasă care zace în profunzimea organismului omenesc. Creează oare Sfântul Duh anticorpi? Poate sună comic întrebarea, dar mi se pare perfect legitimă. Sfântul Duh poate face orice, le-a dat doar apostolilor darul limbilor, i-o fi atunci greu să delege niște microorganisme să lupte într-un război nevăzut? Iarăși jenat, am senzația că demonstrația mea poate fi luată lesne în derâdere. Dar, oameni buni, acesta a fost și este păcatul nostru capital. Nu mai credem exact în nevăzut și atunci cum să învingem într-un război care se manifestă tocmai pe un asemenea front? Logic, nu?
Pesta porcină era un fleac, dar ne ardea la buzunare. Mie unuia însă mi-a fost groaznic de milă de bietele animale. Îl aud acum pe un primar din Italia care țipă disperat că s-a săturat de atâta prefăcătorie. De ce mai cântați, fraților, imnul național și Azzuro al lui Celentano, dacă nu sunteți în stare să respectați ce vi se cere? Nu e asta bătaie curată de joc? Să țipe și ai noștri la fel, dar Gabi Firea a ieșit din joc, aruncând mâța în curtea viceprimarului. Ideea este următoarea: credința în noi înșine. Omul, care nu mai e ca odinioară, păstrează totuși în el vestigiile excepționale ale marii construcții pe care i-o elogia bunăoară Shakespeare. Dacă vom învinge, lui să-i mulțumim.