(cuvinte-madlenă)
Pe vremea copilăriei mele timpurii, când eram în clasa I, la început de an școlar, revenind la amiază acasă, primul impuls era să plec la joacă, fie și nemâncat. M-a oprit tata și mi-a spus că, odată cu școala, se cam terminase cu joaca. Bunica l-a certat, într-un fel, și i-a spus că nu există pe lumea asta copilărie fără joacă și copil care să nu iubească joaca. Dar, ca să mă ferească de alte admonestări, de câte ori veneam de la școală, bunica mă întreba, așa cum erau întrebați toți copiii: „Ce ai învățat astăzi la școală?“ Într-o zi, i-am spus că am ajuns la litera „c“ și că am învățat cuvântul „cioban“. S-a mirat. Am scos abecedarul și i-am arătat și fotografia cu ciobanul. M-a privit lung bunica și mi-a spus foarte serios că așa ceva nu există, pentru că acela din poză „era păcurar toată ziua“. De-atunci, de câte ori aud, citesc ori mă gândesc la acest termen, „o lume ve- che-mi reînvie“, cum ar fi spus Octavian Goga.
M-am mirat, la rândul meu, de remarca bunicii și i-am spus învățătoarei, care a râs, încercând să-mi explice ce sunt acelea sinonime. Nu am înțeles atunci mare lucru, dar am băgat de seamă treptat că ai mei (mai ales bunica), descinși la Brașov din Câmpia Transilvaniei dinspre miazănoapte, nu vorbeau întotdeauna ca brașovenii. La noi, nu numai ciobanul era păcurar, dar și usturoiul era ai, nisipul era arină, zăpada era nea, varza era curechi, pisica era mâță, motanul era cotoi, anafura era prescură, toporul era secure, islazul era imaș, cerealele erau bucate etc. Aceste bucate nu trebuiau risipite, dar ai mei ziceau că nu trebuiau prădate; copiii nedisciplinați puteau să fie dați afară din casă, dar bunica zicea că „i-o țipat/ țâpat afară“. Chiar și expresiile erau altele. Nu se zicea „bogdaproste!“, ci „să fie primit!“ De bine era când auzeam: „Bată-te norocul să te bată!“ De rău era „urarea“: „Mira-s-ar lumea de tine!“
Dar să revenim la păcurarul nostru, care ne vine de la latinitate, adică termenul este moștenit din latinește (omit din această discuție termenul „păcurar“, în sens de lucrător ocupat cu păcura, fiindcă nu are relevanță). El se află și în alte limbi romanice, ca, de exemplu, în italiană. Am avut prin 2003-2007 un student la Veneția numit Gilberto Pegoraro. Numele lui de familie (Pegoraro) este, în dialectul venet (venețian), păcurarul nostru. Când i-am spus asta, s-a interesat mai în detaliu, s-a îndrăgostit de limba română, a învățat-o și a făcut, la îndemnul meu, o excelentă lucrare de licență despre istroromâni. Ca să facă lucrarea s-a dus printre istroromânii din Slovenia și Croația – printre cei foarte puțini rămași – și s-a întâlnit acolo cu prof. Emil Rațiu (din Roma, dar originar din România, din Ardeal), care răspândea o „foaie“ făcută integral de el în istroromână. Așa, „Păcurarul“ nostru italian a învățat și dialectul istroromân și s-a bucurat să constate că numele originar pe care și-l dădeau istroromânii lor înșiși era acela de „rumeri“ sau „rumări“. Adică să vadă că, așa cum învățase la cursul de istorie făcut cu mine și la fel ca toți românii, aveau și ei numele lor intern care deriva de la latinescul „romanus“. Am urmărit, stimulat și de curiozitatea acestui student al meu italian, soarta altor cuvinte legate de „păcurar“ sau înrudite ca sens și semnificație. Românii au și cuvântul păstor, dar îmi pare livresc, deși nu este, pentru că este înrudit cu „pășune“ și cu verbul „a paște“, cu varianta arhaică și regională „a pasce pascere“. „Ciobanul“ răspândit inițial mai ales în afara arcului Carpaților este turcic și nu turcesc (precum sunt boia, cazma, sarma, basma etc.), pentru că vine din vremurile pre-turcești, când unii dintre români au conviețuit cu pecenegii și cumanii (adică din secolele al XI-lea – al XIII-lea), până la asimilarea acestora din urmă. În Ardeal, termenul nu a prins în trecut, pătrunzând masiv după Marea Unire. În Transilvania, până și variantele Mioriței nu vorbesc de ciobani și de ciobănei, ci de păcurari și de păcurărei. În italiană, din aceeași familie de cuvinte cu „pecoraro“ face parte „pecora“, adică oaie. Noi nu avem așa ceva, pentru că „oaia“ noastră vine din latinescul „ovem“ (un acuzativ singular, din care consoana finală a căzut cu vremea), dar suntem mândri de asta. Româna e singura limbă romanică moștenitoare a acestui cuvânt latin vechi. De altminteri, la noi oieritul a fost o ocupație specială. Toate popoarele romanice sunt făcătoare de vinuri bune și de produse derivate din creșterea oilor, dar românii au ceva deosebit în asta. Vinurile noastre sunt „tămâioasă“, „grasă de Cotnari“, „băbească“, „fetească“, iar vinul este „ghiurghiuliu“. Cine mai are asemenea vinuri? Cu oile este și mai interesant. Românii au fost cei mai mari crescători de oi din Sud-Estul Europei, singurii care au avut de plătit un impozit pe oierit (inițial în natură) către regalitatea ungară. Darea se chema quinquagesima ovium, adică „cincizecimea oilor“ sau, fiindcă era o dare etnică, quinquagesima Valachorum, pe românește „cincizecimea românilor“. Asta însemna că la fiecare cincizeci de oi, stăpânul dădea regelui (statului) o oaie, cu miel și cu mioară (oaie tânără, până la vârsta de un an sau doi ori oaie care nu a fătat încă). „Vitele mici și mari“ erau principalele furnizoare de carne, de lapte și de lână, dar stăpânirea turcească la sud de Dunăre și suzeranitatea sultanilor la nord de marele fluviu au făcut ca să prolifereze și creșterea porcilor, care erau considerați de islamici animale impure și, prin urmare, nedemne de a fi mâncate. În schimb, oile, vitele și caprele erau adesea prilej de impozitare, de confiscare și de jefuire, mai ales în zonele din sudul Olteniei și Munteniei. Românii din Balcani (aromânii și meglenoromânii) erau principalii furnizori de brânză pe piața Constantinopolului, avida Capitală imperială, niciodată sătulă. Din oierit, acești valahi – cum îi numeau străinii – s-au îmbogățit și și-au făcut așezări impunătoare și prospere, au prelucrat pieile de animale, și-au ridicat bănci în orașe mari, care i-au făcut geloși pe stăpânii de la Istanbul. Așa a fost acel faimos Moscopole, ras de pe fața pământului în secolul al XVIII-lea de către trupele otomane. Dintre acești români sudici, îmbogățiți din oierit, din calitatea lor ancestrală de păcurari, unii au ridicat poduri faimoase, biserici și alte edificii în Pesta și Buda, alții au prosperat la Viena, alții la Miskolc. Dintre ei, îi pomenim pe baronii Sina (proveniți chiar din Moscopole), pe avocatul Emanuil Gojdu, pe mitropolitul Andrei Șaguna. Oieritul acesta are o noblețe a lui, pe care unii nu o pot înțelege, pentru că îl consideră o ocupație inferioară, o mărturie de instabilitate, de nomadism. La popoarele nomade nu se cultivă pământul, ci se practică doar creșterea animalelor (de luptă și de transport, în primul rând), pentru care se caută mereu pășuni bune. Mai ales popoarele care au în istoria lor îndepărtată și câte o etapă de nomadism (peregrinarea din loc în loc, cu scop de jaf sau pradă, fără existența unor așezări stabile) au fost învățate de clasa lor intelectuală să se detașeze de creșterea animalelor, să uite de nomadismul de odinioară. Această mentalitate am constatat-o relativ recent (în urmă cu aproape trei decenii), la Paris, la o discuție despre istoria Transilvaniei, la care participau specialiști unguri, români și francezi (aceștia din urmă invitați de colegii unguri). La un moment dat, abătându-se oarecum de la tema propriu-zisă, un interlocutor a spus că românii nomadizau prin Balcani chiar și în secolul al XX-lea și că nu știau să facă altceva decât brânzeturi, pe care le desfăceau în tot Imperiul Otoman, dar mai ales în Capitala imperială. Conducătorul discuției – un mare istoric medievist francez – era cam apatic și neatent, pentru că, în fond, se ciorovăiau niște istorici modești ai unor popoare mici din Sud-Estul Europei, unde nu se desfășurase șuvoiul istoriei continentului. De aceea, nu a auzit prima parte a remarcii istoricului în discuție – cea despre nomadismul românilor –, dar a tresărit la auzul cuvântului „brânzeturi“ și a cerut explicații. Istoricul în chestiune a insistat, dar a înrăutățit lucrurile, pentru că intervenția francezului a fost drastică: „Cum adică, păstorii români știau să facă brânzeturi apreciate și bine vândute, dar erau primitivi? Așa ceva nu există și nu se poate“, a spus francezul! Popoarele care cresc animale producătoare de lapte și care știu să facă brânzeturi bune sunt popoare civilizate și statornice, nu nomade! Cu această replică, s-a dovedit iarăși înțelepciunea proverbului românesc care spune că „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib“. Francezul nu avea de gând să-i apere pe români în disputa iscată, dar îl durea acuza indirectă de primitivism și de nomadism adusă celor care făceau atâtea brânzeturi, adică francezilor lui. Dincolo de acest episod, specialiștii au dovedit că crescătorii de „vite mari și mici“, cei care prelucrează carnea, laptele și lâna nu sunt nomazi și nici măcar transhumanți, decât dacă transhumanța este înțeleasă ca o pendulare între locuri fixe, pe de o parte, de vărat, iar pe de alta, de iernat. Acest gen de păstorit pendulator a fost practicat și de români cam în toată istoria lor, inclusiv atunci când nu erau încă români, ci doar daci și apoi daco-romani. Vara, iarba era bună și grasă la munte, iar iarna era mai potrivit pentru turme să stea la câmpie sau în zona colinară, în staule, stâne sau țarcuri. Aproape toate cuvintele din această ultimă frază sunt latine, aidoma altora precum carne, lapte, lână, oaie, capră, vacă, bou, vițel, junc, taur, berbec, mia sau mială, mior, mioară, miel, ied, noatin (miel tânăr, de câteva luni sau, în unele regiuni, miel până la trei ani), noatină, cal, iapă, asin, cornut etc. Elemente traco-dace și ilire ar putea să fie stână, țarc, brânză (impus de păstorii români până în Slovacia, încât astăzi, în limba slovacă, brânza se cheamă la fel ca în românește), zer/ zăr, cârlan, baci (acest cuvânt poate suna ungurește pentru cunoscători – bácsi=nene, unchi, domn –, dar nu este maghiar, pentru că îl avem acolo unde românii nu au trăit împreună cu maghiarii, pe de o parte, iar pe de alta, în românește înseamnă cu totul altceva decât în maghiară), batal, strungă, dulău, gălbează, fluier, strungă, țap și altele, legate și ele de păstorit, în general, și de oierit, în special. Termeni românești legați de păstorit și care să fie de altă origine sigură decât latină sau traco-dacă nu prea sunt (am evocat aici turcicul „cioban“), pentru că păstoritul sau păcurăritul nostru sunt autohtone și acești termeni provin din substrat (prelatin) și din strat (roman). Popoarele europene mediteraneene sau sudice se recunosc ușor, fiindcă la nord de țările lor vinăritul și păstoritul sunt de altă factură, sunt copleșite de berărit (producerea berii), de creșterea altor animale și de facerea altor feluri de brânză.
Dar să revenim, în final, la oile noastre, adică la cuvântul „păcurar“, care mi-a prilejuit atâtea digresiuni despre oierit și păstorit, despre viața noastră ca popor, despre istoria românilor și despre latinitatea limbii române. Este, prin urmare, în păcurarul nostru o noblețe de domn al naturii, care, departe de a stârni dispreț, trebuie să ne îndemne spre admirație și prețuire. Cuvântul „păcurar“ este răspândit numai în Transilvania, Banat, Maramureș, Crișana, acolo unde s-au păstrat și alte latinisme exclusive, adică dintre acelea care nu s-au moștenit în alte părți ale țării (mai exact în Muntenia și în cea mai mare parte a Moldovei). Or, Transilvania propriu-zisă, Banatul și Oltenia au fost nucleul provinciei (provinciilor) romane Dacia, zona unde s-a produs cea mai intensă colonizare cu elemente latinofone și, prin urmare, cea mai profundă și mai directă romanizare. Din nucleul acesta transilvan, romanitatea și-a revărsat preaplinul, a iradiat de timpuriu, îndată după retragerea aureliană, spre alte zone, mai ales spre Maramureș și Crișana, dar, treptat, și spre zonele extracarpatice din Muntenia, Moldova etc. Cuvântul „păcurar“ nu a trecut, însă, Carpații, rămânând ca un martor din miazănoapte al unei lumi care se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic până la Tigru și Eufrat și din nisipurile fierbinți ale Africii până în cețurile reci ale Britaniei. Din acea lume descind românii de astăzi și limba lor românească.