o antologie elegantă este Maeștrii unei arte muribunde, aflată la ediția a II-a și cuprinzând, după cum scrie pe pagina de gardă, „poeme alese” din creația lui Claudiu Komartin, din intervalul 2010-2017. De la debutul editorial al lui Komartin, din 2003, și până la volumul cobalt, din 2013, am urmărit cu interes evoluția poetului, observând efortul său de a se afirma într-o generație numită 2000, cu destui poeți de perspectivă. Așa erau pe atunci. Cei mai buni dintre ei n-au confirmat. Constantin Acosmei, precursorul generației, a rămas la o singură carte, Ruxandra Novac, la fel, Marius Ianuș a intrat într-o vrie ortodoxistă și legionaroidă scriind versuri tot mai întristătoare.
Komartin s-a ambiționat să publice, și bine a făcut, chiar dacă nu a reușit până acum să treacă de nivelul onorabilității în propria generație. Patru volume de autor, plus unul semnat cu heteronimul Adriana Carasco, plus această antologie, în două ediții: este un bilanț bun, măcar sub aspect cantitativ, în cincisprezece ani și ceva. Influențat inițial de Octavian Soviany, apoi de Mariana Marin, apoi de Angela Marinescu, Komartin a avut buna modestie de a învăța de la poeți mai valoroși, fără a-i copia mimetic. În pofida faptului că nu a făcut studii universitare, e un dedicat cititor de poezie, românească și străină, și îi urmărește atent pe autorii care „vin”, mai tineri decât el. Este și un zelos organizator cultural (depășit în generația lui numai de Dan Mircea Cipariu) și e nelipsit de la evenimente literare transmise live, recitaluri, lecturi în cenaclu, happening-uri, experimente (e drept că Răzvan Țupa, și mai experimental, s-a și dezbrăcat în fața publicului cititor). Putem să zâmbim superior și să fim ironici la menționarea acestor forme ale vieții literare. Dar ele se pot dovedi necesare poeziei, azi, ca și ieri, și dacă un singur poet tânăr se va afirma realmente printr-una dintre ele și va confirma ulterior, rostul lor nu va mai trebui demonstrat. Transmisiile live arată un poet care se consideră consacrat și oferă lecții celor mai tineri. Un coleg de generație l-a numit pe Komartin, citând din Nina Cassian, „Prințul Miorlau“.
Reversul acestei implicări totale în evenimente poetice de el însuși organizate se vede în antologia de față. Komartin și-a pierdut timbrul poetic personal, iar textele lui au devenit mai declamative, căutând de la primul vers luminile rampei. Asta se observa încă din Cobalt, din care un poem precum Ochii lui Emily peste Amherst a fost reținut în antologia de față. Iată cum începe: „Noaptea asta nu știe cuvintele de introducere/ Noaptea asta cu roboței și lasere, cu mașinuțe teleghidate/ Noaptea asta murdară de leșie pe mâini/ Noaptea asta care-ți aruncă totul în față/ Noaptea asta răpește autostopiști și îi închide într-o mansardă cu animăluțe de pluș și clovni”. Urmează două pagini de poem în care fiecare vers se deschide prin „noaptea asta” și se continuă prin imagini cât mai insolite căutate de poet. E dificil totuși să fii insolit de treizeci de ori în aceeași poezie, pe o structură dată, astfel că nu va surprinde prea tare că unele imagini sunt banale („noaptea asta gâtuită de emoție ca o debutantă”), iar altele, prea căutate („noaptea asta în care tigrii albi visează pasărea-arc”). La relectură, cititorul va constata că poemul, în întregul său, nu are vreo idee structurantă, alta decât intro-ul repetitiv „noaptea asta”. Poezia este bună de declamat pe scenă (totuși, să nu țină prea mult); citită în carte, e dezamăgitoare. Dacă în acest caz avem o recurență suficientă sieși, în Paznic de noapte, efortul este de a pune întrebări în serie, semi-retorice și ele. Poetul folosește o schemă repetitiv-interogativă, ca într-un monolog ținut sub luminile rampei, cu un material poetic subțire. Deși el caută aici un ton grav, efectul este invers celui scontat, poemul fiind mai degrabă umoristic: „De ce i-am mințit pe zugravi?/ De ce, printre viermișorii de spumă poliuretanică/ și fâșiile de bandă adezivă rușinoasă/ în fiesta gletului, a mortarului și a ipsosului de modelaj,/ la întrebarea lor simplă a trebuit să le spun/ că sunt paznic de noapte?/ Ce/ păzesc eu noaptea?/ De cine?/ Până când?”. Etc.
Mai grav decât modul declamativ al poeziei „ultimului” Komartin este faptul că multe dintre versurile lui nu mai pot fi recunoscute ca fiind ale lui. Un poet important scrie într-un mod inconfundabil; și e prilej de amuzament să vezi cum încearcă epigonii să-l imite, și cum nu reușesc. Cine ar putea spune, dacă aș pune versurile următoare pe o coală albă, ale cui sunt? „Fiindcă mama înnebunise/ și tatăl meu plecase departe/ eu am rămas/ și-am început să cânt/ un cântec de război și de/ transă împotriva obrazului/ lor mort a femeilor lor/ și a urechilor mici/ peste care umbra/ sclavului se întinde/ ca un foc de preerie/ întețit de păcura ochilor”. Bogza sau Tonegaru? Versurile sunt din antologia de față. Dincolo de imaginea nefericită, de oracol gimnazial, a focului „întețit de păcura ochilor”, dacă le-a scris Komartin, în ce constă amprenta lui stilistică? Poetul nostru dă impresia că operează cu multă finețe în textele sale, pentru a ne convinge că le-ar fi putut scrie alți șapte poeți și alte șase poete din diferite generații. Rita Chirian, însă, îl vede „singularizat deja chiar la scara întregii literaturi de la noi”, iar Bogdan Crețu explică, pe copertă, că apocalipsa lui Komartin este una „foarte intensă” (se știe, apocalipsele sunt în genere șterse și lenevoase!) și că are „un dramatism intrinsec, necultivat”. Criticul continuă, dar un cititor mai curios, care vrea să vadă stilul lui Komartin – și numai al lui – tot nu înțelege unde îl găsește, în care texte poetice din antologie. Scrie Crețu despre poet: „Stă acolo, nu fuge, nu își abate privirea, nu se minte.” Și încheie: „Iar esența e cumplită”.
Pare că am nimerit la un concurs de stand-up comedy cu poeți și critici din generația 2000. Dar asta e tot ce s-a putut, la o antologie de poeme „alese” din creația mai nouă a unui poet considerat cândva promițător.