Laboratorul de contradicţii

o relectură a lui Eckhart după cîțiva ani de la apariția volumului la Polirom nu poate să nu-ți inspire o stupefacție statornică. Cauza stă în șirul de abstracțiuni eterice cu care teologul din Turingia își presară fragmentele. E atîta zbatere în mijlocul unor noțiuni de strictă elocvență seacă – unul, bunul, adevărul, ființa – încît nu poți să-ți înăbuși o strepezeală de cititor căruia baterea în piuă a unor termeni ce par picați din cer îți insuflă o dezamăgire vie. Traducătorul nu are nici o vină, dimpotrivă, acribia cu care s-a devotat redării în românește a șantierului de nuanțe e fără cusur. Nu i se poate imputa nici detaliul că, săvîrșind o selecție de texte din ediția germană a operei lui Eckhart, a folosit drept criteriu de alegere Parisul, ceea ce înseamnă că în volum nu găsim decît fragmente pe care teologul le-a scris pe malul Senei, spre sfîrșitul secolului al XIII-lea.

În acea vreme învățatul nu trăise încă necazul ca, trimis la Strassbourg spre a domoli efervescența ideilor eretice al călugărițelor beghine, să intre el însuși sub prezumția de abatere de la linia dogmei. Călcînd strîmb, Eckhart adeverea regula că nu poți combate o erezie decît dacă te lași mai întîi molipsit de ea, de unde și situația ingrată în care avea să fie pus, aceea de a răspunde obiecțiilor pe care comisia pontificală le adusese unora din meditațiile lui.

Aici însă, în fragmentele scrise în latină la Paris, Eckhart este un scolastic în accepția aridă a termenului. „Arid“ e un termen placid, mai grăitor ar fi „tiranic“. Oricît te-ai strădui să pricepi de ce în jurul autorului s-a țesut nimbul unui trăitor mistic, din aceste texte nici un argument nu se desprinde spre a întări imaginea răpitului întru Hristos. Asiști la o procesiune sufocantă de distincții gravitînd în jurul unor întrebări pe care mintea cititorului din secolul al XXI-lea anevoie le poate asimila. De pildă: „în înger ființa lui e totuna cu înțelegerea pe care o are, sau nu? În Dumnezeu ființa e totuna cu întelegerea? În trupul lui Hristos, după moartea pe cruce, elementele foc, aer, apă s-au păstrat sau nu? Unde e viața cea adevărată: in via (pe cale spre Dumnezeu) sau in patria (ajuns acasă, după moarte, la Dumnezeu)?”

Spre a răspunde întrebărilor, Eckhart se preschimbă într-un fachir întinzîndu-se pe cuiele unei analize a cărei logică golește de miez dezbaterea, preschimbînd-o într-o stoarcere silnică de abstracțiuni sterpe: la sfîrșit, obosit de atîtea rotiri, negări și învîrtiri de termeni generali, abdici de la urmărirea pagină cu pagină a cărții. E ca și cum o catapeteasmă de noțiuni ți se prăbușește în cap fără să înțelegi către ce deznodămînt tind ele. Cînd închizi volumul ești la fel de nelămurit ca la început, ba chiar confuzia îți sporește din cauza neputinței de a descrie ce ai citit. Știi doar că misticul Eckhart nu are nimic mistic aici, piruetele de argumentație sufocînd orice sugestie de taină divină. Cine vrea mister dospind în găoacea elementului dumnezeiesc nu îl va găsi aici. Îmi vine să spun că scolastica e modul cel mai sigur de a omorî taina făcînd exces de morișca gîndirii abstracte. Cu Eckhart suntem în etuva aseptică a unor raționamente care nu au legătură cu viața, cu lumea sau cu soarta omului. Plutim în eterul fără carne a polemicilor doctrinare ca scop în sine, atîta doar că polemicile acestea nu au nimic belicos. Sunt enumerări terne, fără nerv, precum o înșiruire fadă de perorații cu alură logică. Față de Eckhart, Maxim Mărturisitorul este ca o chesea de trufandale dulci, pe care le sorbi ca pe o licoare menită a-ți ușura strepezimea inferențelor despre „ființa ca Dumnezeu“.

nici o intenție de a împuțina reputația magistului turingian, din a cărui drojdie conceptuală s-au ivit dialectica lui Hegel și ontologia lui Heidegger. Dar fără o minimă afinitate cu maniera umitor de precisă cu care scolasticii tăiau firul în patru, textele lor rămîn încuiate într-un cod de analiză din care astăzi cititorul nu poate scoate nici un profit intelectual. Numai cine urăște lumea se poate adînci pînă la uitare de sine în scoliile lui Eckhart. Cel mult, asistînd la această cruciadă logică purtată în gol, poți intui că numai dintr-o asemenea pedanterie sisifică avea să se nască gîndirea științifică, altă mostră de exactitate draconică împinsă pînă la eliminarea lui Dumnezeu din lume. Precursor al scientismului de ordin logic, Eckhart are ambiția de a nu lăsa nimic neexplicat din punct de vedere conceptual, dar în așa fel încît matca dogmei să nu fie încălcată, numai că această ambiție văduvește textul de orice fascinație numinoasă. Ești martorul unor glose din cîrligul cărora umbra lui Dumnezeu a pierit demult.

Așa se face că Eckhart e un gimnast posedînd pînă la exces arta de a folosi logica spre a analiza chichițe infinitezimale. Iată de ce scolastica este abuzul de subtilități lexicale puse în scopul unor întrebări cu totul nefirești, ba chiar de-a dreptul absurde, întrucît nici un ecou nu se rupe din ele spre a trece în mintea cititorului.

Din acest motiv, nimic nu se potrivește mai bine travaliului scolastic decît maxima: „parturient montes, nascitur ridiculus mus“. („S-au scremut munții și au născut un șoarece ridicol“). De exemplu, discrepanța dintre cît efort al minții cheltuie Eckhart spre a explica „Rugăciunea Domnească“ și simplitatea de oracol a literei acestei rugăciuni e un indiciu a cum poți dezînsufleți un text prin analiză abstractă. Dacă înțelesul acestei rugăciuni e cel înfățișat de teologul german, atunci ar fi mai bine să ne lepădăm de ea. Redus la cîteva paragrafe de cercetare lingvistică, „Tatăl nostru” seamănă cu un ghid de întreținere a aparatului de concepte prin care sufletul își va dobîndi mîntuirea. A te mîntui prin tehnica deducțiilor infailibile e idealul lui Eckhart, de aceea teologul judecă rugăciunea ca pe o îmbinare perfectă de piese de domino din care scoaterea uneia ar duce la prăbușirea edificiului. Eckhart e un tehnician al dogmei în litera ei, nu un trăitor în spiritul ei.

E atîta ostentație a demonstației pe temei logic că predicile din volum capătă o tentă apăsătoare, de aceea ajungi să trăiești cu impresia unei molestări la care ești supus prin curgerea agasantă de noțiuni. Implicitul e pînă într-atît de explicitat că nici un sîmbure de credință nu mai adie în pagină. Eckhart îl omoară pe Dumnezeu îngropîndu-l sub lespezi de comentarii fine.

a spune că asemenea texte sunt adresate inimii e o eroare: nici un accent afectiv nu tresare în colțul vreunei pagini, defilarea frazelor fiind imperturbabilă, rece ca un țipar căruia i s-a luat tensiunea electrică din trup.

Să dau un exemplu: „Nimic din ceea ce ține de ființare nu poate fi negat în sens universal ființării înseși sau ființei înseși. Din acest motiv, despre ființarea însăși, Dumnzeu, nu se poate nega nimic decît prin negarea negației oricărei ființe. De aici vine faptul că unul, adică negarea negației, se raportează în mod absolut nemijlocit la ființare.“ (p. 111).

Din asemenea postulări cu aer apodictic, prevestind vîrtelnița dialectică a lui Hegel din Știința logicii, e alcătuit volumul lui Eckhart. Filologii vor sucomba în fața densității de inferențe, iar filosofii vor claca sub pînza de repetiții oțioase. Doar teologii cu pasiune latinistă vor avea răbdarea de a străbate o carte al cărei laborator de distincții nu e din lumea noastră, ci din tărîmul serafic al spiritelor fără trup.