Grafomanie

cu ani în urmă, am purtat o polemică asupra mizelor „mari” în proza noastră tânără. Preopinentul meu susținea că prozatorii debutați și afirmați după 2000 nu au, în scrisul lor, asemenea mize, comparându-i cu prozatorii generației 60 și cu cei interbelici care, firește, aveau. Mizele se terminau așadar fix la generația 2000, cu o suspectă exactitate cronologică și punctualitate în carență.

În volumul Psalmi al lui Radu Vancu, mizele mari sunt ușor de văzut și de numit: teza unui Dumnezeu insensibil la suferința din lume, un deus abscondidus și „meșter” din ale cărui mâini au ieșit oameni cu vieți distruse; ideea însăși a tragismului existențial, acutizată cu fiecare hecatombă istorică și cronicizată; în cercul biografic, sinuciderea tatălui, tragedie care l-a marcat pe adolescentul Vancu și îi însângerează cărțile de poezie. Cum se explică, atunci, că volumul acesta de Psalmi este una dintre cele mai ridicole culegeri de versuri din câte am citit în ultima vreme?

Explicația o văd în faptul că în poezie nu tema contează, nici problematica, nici mizele, fie ele mari sau mici, nici registrul, înalt sau „popular”, nici lexicul, nici sintaxa; ci expresia poetică, de care se „ating” și cu care se asimilează toate acestea. Scriind foarte mult în ultimii ani și publicând abundent, Vancu plătește acum prețul abundenței. Scrisul lui nu se mai conține. Auto-controlul, în loc să se manifeste, s-a diminuat, iar expresia e neașteptat de stângace într-o specie, cum este cea a psalmilor poetici, în care lucrurile erau oricum delicate și greu de pus în actul liric. Într-un psalm, poetul, transferat la modul obositor în propriul protagonist, stă cu o Cola „congelată” alături și îi scrie lui Dumnezeu, pe două pagini și jumătate în care Cola (un detaliu minor) devine laitmotiv obsesiv. Vancu se fixează pe imaginea cu băutura congelată și o reia, nu se înțelege de ce, până la completa diluare: „îți scriu, ziceam, din căsuța/ cea mai jegoasă & curată. Lichefiat, dar cu/ Cola congelată lângă. Și cu, aproape sigur,/ un fel de suflet. Mă întreb ce îți e ție Cola, ce/ îți e ție suflet. Poate că fiul tău dormind. Poate/ chiar fulgul de sare din buricul adolescentelor.// Cine te poate ști. Beau din Cola, să supraviețuiesc/ totuși acestei scrisori, îmi trag sufletul (dacă/ suflet o fi fiind ăsta) și revin:// Cred că ești cam singur, maestre al fulgilor/ & al undelor gravitaționale ale inimii./ Cred că ai rămas și fără Cola congelată.” Pare o parodie, dar nu e. Poetul, cu o tenacitate de neînțeles, va relua imaginea cu băutura respectivă de cinci ori până la finalul psalmului: „o Cola”, „Cola din congelator”, „gheața de pe Cola”, „fulgilor de gheață de pe Cola”, „Voi da eu Cola aia”.

Dintr-un asemenea regim obsesiv-compulsiv al utilizării unei imagini oarecare rezultă nu numai o expresie debilă, involuntar comică (mai ales într-un context de dramatizare), ci o devalorizare imagistică și verbală. Folosite în exces și în repetiție, fără insolitare, cuvintele devin goale. Peste tot în carte, o repetitivitate mecanică și un bombasticism incredibil subminează strădaniile poetului de a pune în versuri probleme fundamentale. Problemele acestea gravissime, ratate prin Cola congelată dintr-un psalm, se vor rata, de asemenea, prin pepenii care „mai sunt posibili” într-un altul: „e vară, ai mușcat atunci adânc/ & mă mir că pepenii mai sunt posibili/ & că eu & Tu & vânzătoarele din Dăbuleni/ & miezul înghețat care va exista mereu/ mai suntem cu toții posibili. Și încă la 2 lei/ kg.” Zăpăcit de pepenii recurenți și „posibili”, ca și de acest & care apare în rafală, te freci la ochi și te întrebi: despre ce era vorba?… Netulburat și sacadat, ca în transă, Vancu continuă: „Ești OK cu asta? Doar zic. Cum aș mușca/ dintr-un pepene & s-ar încheia totul.”

Adevărul e că și din delirul verbal se pot obține efecte poetice, fiindcă, așa cum susținea G. Călinescu, poezia nu ar fi decât „forma goală a activității intelectuale”. Dar când așteptăm „transa” poetică autentică, și efectele ei, poetul dovedește, din păcate, o gândire sufocată de banalitate domestică. Într-un alt psalm, atât Dumnezeu, destinatarul textelor, cât și cititorul lor mundan află că „a venit pe la mine soacră-mea/ cu cartofi franțuzești cu broccoli pentru Sebastian”. Vancu îl mustră pe Creator – pentru toată suferința lumii – de la Frankfurt, de la Kranevo (la malul Mării Negre), de la Göteborg, de la Londra, de la Bruxelles, de la Berlin, ținând neapărat să spună unde se află, ce a mâncat, ce a băut, cât a dormit, când s-a sculat… Pare să fie un paradox: oare Dumnezeu nu știa deja toate acestea? Dacă le-a uitat cumva, însă, i le aduce aminte Vancu, cu același amestec de familiaritate grosieră și de credință nestrămutată că tot ce pune pe hârtie este important: „Am uitat să schimb euro în coroane./ Tu n-ai uitat nicicând să schimbi”; „Bon matin, Maître al gofrelor însiropate/ & al sosului Piri Piri, îți scriu din Bruxelles,/ e șase dimineața, sunt în camera de hotel”; „Bun așa – slăninuță, ceapă verde, brânză albastră./ Adevărat Îți spun, mămăliga asta are ce Borges numește// «perfecțiunea tristă a unui sonet»./ De asta frumusețea & mălaiul mă intimidează./ (Și ar trebui să Te intimideze și pe Tine.)”. Exemple, puzderie în cele 80 de pagini. Poezia devine astfel paginarea unor teme grave, tratate atât de inabil și regurgitate; iar Dumnezeu, „marele meșter” culpabil pentru toate, va fi vinovat o dată în plus: pentru grafomania „psalmistului” improvizat.

La final, vine Marius Chivu, cronicarul „Dilemei Vechi”, și scrie negru pe alb, după ce a citit acest volum jenant: „Radu Vancu este un poet extraordinar, iar această nouă carte a lui, una de excepție”. Aici, un critic literar rațional și raționalist, siderat, ar putea exclama și el: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce spun!…”