Cel mai nou volum publicat de cercetătorul și universitarul Ioan Alexandru Tofan – Omul lăuntric. André Scrima și fizionomia experienței spirituale – reconstituie chipul acestui tip de experiență din contextul publicațiilor și manuscriselor Părintelui André Scrima. După anul 2000, moștenitorii teologului dăruiesc arhiva personală a acestuia (notițe, fragmente, texte, însemnări, planuri de cursuri, scrisori) și cărțile rămase spre a fi păstrate într-un fond separat în Biblioteca Colegiului Noua Europă din București. Este momentul în care – grație acestui material valoros – începe să se articuleze un proiect editorial la Humanitas care are ca miză reconstituirea operei (și, avem motive să credem, a unei biografii) pentru André Scrima. Pentru Ioan Alexandru Tofan, Părintele Scrima, deși nu l-a cunoscut în mod direct – reprezintă „o întâlnire miraculoasă cu o experiență spirituală” pe care cercetătorul o intuia de fapt de multă vreme, dar pe care nu o credea „posibilă într-o articulare definitivă: cea a omului lăuntric.” André Scrima este dificil de caracterizat – afirmă autorul prezentului studiu într-un interviu – a fost un părinte spiritual pentru unii, un model intelectual pentru alții, un personaj și un necunoscut pentru o bună parte, însă pentru sine, Scrima a reprezentat, mai ales, „o metodă veritabilă de a citi lumea și de a înțelege sensurile întâlnirii cu Duhul”. În fond, Tofan nu este singurul care consideră că poate afla un instrument în scrierile teologului, chiar Horia-Roman Patapievici vorbea despre textele Părintelui Scrima care se cuvin a fi „folosite ca pe un drum, nu ca pe un prilej de popas, ca pe o scară, nu ca pe o pajiște de promenadă (…) ele arată spre ceva.”
Volumul supus discuției este structurat în două părți: prima care se pliază chipului experienței spirituale (având ca modele maximale monahul, misticul, profetul) și cea de-a doua – care presupune ritmuri, coduri și orientări ale acestei experiențe (semnele în recunoașterea ei). Omul lăuntric în percepția lui Scrima se circumscrie unui spațiu interior, bine delimitat, având în același timp o anumită mobilitate care îi conferă situarea într-un permanent dialog cu sacrul. Nu este imuabil, încremenit, constant, placid, ba, dimpotrivă, este itinerant și „autoplasat” pe o pantă ascendentă a devenirii sale. Este sensibil, discret, cu multă imaginație, atent la nuanțe, purtător al unei tradiții de la care se revendică fără echivoc, deschis către iubire și într-o permanentă tensiune generată de dihotomia singurătate (fără a exclude prezența divinului) și comuniune (monahală). Nimeni nu-i sustrage criteriile genialității (după model Musil, cu mențiunea că Ulrich n-ar accede niciodată la o atare etapă, nefiind „înregimentat dogmatic” în nicio direcție), dar nici nu este pusă în discuție vreo chestiune referitoare la o eventuală etichetare de-a sa. Dacă rămâne suspendat în stereotipii, omul lăuntric riscă să moară. Omul lăuntric – omul cu (anumite) însușiri – este (în) trecere prin lume, este mobilitate, iar accentul cade tocmai pe această dimensiune ontologică a trecerii. Preferința lui Scrima pentru această zonă ce ține de efemer – care conține o interioritate fluidă, capabilă de rezonanță și modelare, ospitalieră și chiar discretă – este evidentă. Punctual, acesta pledează în dauna durabilității: „Locul Duhului este mai degrabă în cele ce trec decât în cele care rezistă, pentru că ele conțin, în textura lor intimă, un dinamism care poate fi orientat vectorial. Soliditatea doar confirmă, în timp ce efemerul conține în sine condiția orientării.” În fond – menționează Scrima – „a cunoaște nu înseamnă a te opri la nivelul unei cunoașteri psihologice sau intelectuale, înseamnă a te naște împreună cu”, iar existența lăuntricului presupune fără îndoială și existența și relaționarea cu „celălalt”. Din această perspectivă – dezvoltă autorul mai departe – icoana este prin natura ei „traseul pe care mă întâlnesc în mod necesar cu Celălalt”. Sacrul nu definește o regiune superioară a omului lăuntric, ci un modus vivendi al lui, orientarea dinamică spre o formă de mărturisire și de „itineranță spirituală” (văzută ca mirare, miracol).
Experiența spirituală presupune o modalitate de percepție care include răbdarea, deschiderea, orientarea și iubirea. „Fizionomia experienței religioase este atentă la detaliile sensibile ale personajelor care o vădesc în cuprinsul lumii.” Chipul ei (fizionomia) presupune de fapt „a reconstrui o transparență și a construi, din semne, povestea unei taine” pentru că „nu poate fi rezumat fotografic, ci povestit”. Lectura cărții lui Ioan Alexandru Tofan atrage după sine ideea așteptării, a unei pregătiri în vederea unei întâlniri, te familiarizează cu o cadență, face vizibil un traseu și, în plus, întărește discret ideea că Părintele André Scrima nu se „livrează doar celor aleși.”