În deceniul 1980-1990, critica noastră – care, pe atunci, se ocupa de teme serioase, nu de publicitate editorială – a supus literatura clasicilor junimiști unor relecturi prin grile moderne. În special Caragiale, Slavici și Creangă au beneficiat de pe urma noilor lecturi, care, în cazul lui Eminescu sau Maiorescu, au dat mai puține rezultate.
Cartea lui Ioan Holban, Ion Creangă. Spațiul memoriei, apărută în 1984 și retipărită acum într-o ediție adăugită, a inaugurat, cred, seria noilor interpretări ale operei marelui humuleștean, serie care se va încheia spectaculos cu două eseuri care, apărute în 1989, au reconfigurat imaginea critică a autorului Amintiri-lor din copilărie. Mă refer la volumele lui Valeriu Cristea (Despre Creangă), respectiv, Vasile Lovinescu (Creangă și Creanga de aur). Care, chiar dacă nu au anulat profilul de creator „hâtru”, mare amator de paremiologie reală ori inventată, consacrat de un secol de exegeză, au atras atenția că Ion Creangă este, ca scriitor, mai complex decât pare. Valeriu Cristea, de pildă, deși nu a convins că accentul principal cade, în literatura lui Creangă, pe aspectul documentar, a descris convingător, pentru prima dată, cruzimea și absurdul care contrapunctează, la fiecare pas, umorul „hâtru” și jovialitatea pe care insistaseră Maiorescu și Călinescu. Nici Vasile Lovinescu nu a convins, firește, cu teoria unui Creangă „ocult” și „inițiat” într-o „confrerie universală a povestitorilor”, însă a revelat cu competență unică straturile de simboluri și de cultură ancestrală din textura lumii lui Creangă.
Ioan Holban, cu Ion Creangă. Spațiul memoriei, a fost, cum spuneam, primul care l-a supus pe clasicul junimist interpretării printr-o grilă de lectură modernă. În cazul său, nu a fost vorba despre categoriile absurdului sau cruzimii, nici de o decodare de simboluri ezoterice. Holban, component al generației optzeci (și unul dintre puținii critici relevanți ai acesteia), apelează în principal la naratologie, cu deosebire la cărțile unor critici ca Roland Barthes, Gérard Genette, Wayne C. Booth sau Philippe Lejeune, ori la teoriile unor înnoitori ai romanului, ca Michel Butor. Se înțelege, fără a ignora întreaga istorie a receptării operei lui Ion Creangă, de la Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu și G. Călinescu și până la autorii recenți, din care extrage, cu sagacitate, tot ce poate alimenta 1) necesitatea unei relecturi, și 2) noua perspectivă pe care relectura sa o propune.
Obiecția care i s-a adus lui Ioan Holban și reinterpretării la care îl supune pe Creangă pare, la prima vedere, justificată, cel puțin în parte. Cum să supui un autor de la finalul secolului al XIX-lea, provenit în parte din cultura orală și bisericească, unei lecturi făcute prin „lentilele” unor teorii care, la începutul anilor 1980, erau de ultimă oră și proveneau din spații literare atât de îndepărtate de patriarhala Românie junimistă? Cum poate să răspundă, în fond, bietul Creangă interogațiilor critice ale lui Wayne C. Booth?
Astfel formulată, desigur că obiecția e intimidantă. Ea anulează ab initio, aparent, o cercetare care este nu numai serioasă în sine, nu doar posibilă ca oricare alta, ci este, înainte de orice, necesară. În literaturile serioase, clasicii sunt supuși periodic unor noi lecturi. Câteodată, e drept, sub forma unor contestații care, cum spune Nicolae Manolescu, le întrețin actualitatea și, în măsura în care sunt cu adevărat valoroși, le consolidează poziția în canonul istoric. Cel mai adesea, totuși, relectura se compune din reexaminări de aspecte mai puțin frecventate ale operei, descoperiri de arhivă, ori aplicații ale unor noi teorii critice.
Ion Creangă. Spațiul memoriei nu este, însă, o contestație și nici un exercițiu libertin de lectură naratologică a unui scriitor vechi, făcut de dragul metodei și al virtuozității unui critic tânăr, neinhibat de prejudecăți. Holban – aflat atunci, în 1984, abia la a doua carte – are intuiția existenței unui alt Creangă, mai complex decât imaginea ușor superficială acreditată de Maiorescu, și mai complicat decât creatorul care se alimentează din cultura populară, precum clasicii renascentiști din Antichitate, pe care-l aflăm în monografia călinesciană. Se vede din câteva referințe bibliografice cu totul „exotice” – cum ar fi micul studiu, uitat azi, al lui Emilian S. Constantinescu, Un aspect al originalității lui Ioan Creangă. Sinteza elementelor contrare, din 1938 – că tema l-a preocupat intens pe critic și că lectura sa este rezultatul unor acumulări în timp, începute probabil cu mult înainte de lucrul propriu-zis la carte. Creangă este, cu certitudine, unul dintre scriitorii preferați ai lui Ioan Holban, iar Spațiul memoriei este, în felul său, o monografie. Nu una tradițională, evident, ci una care privește opera scriitorului din perspectiva relației ei cu autobiograficul. În paranteză, altă temă care îl preocupă de mult timp pe exeget, după cum depun mărturie cărțile pe care le-a consacrat literaturii confesive. Așadar: un scriitor preferat, văzut din perspectiva unei modalități literare preferate.
Cartea se alcătuiește din patru capitole, ordonate într-un crescendo menit să reliefeze complexitatea texturii operei lui Ion Creangă.
Primul capitol, Relația autobiografică, își propune să fixeze caracterul literaturii lui Creangă – în special a Amintiri-lor…, calificate de critică în multe feluri, între memorii și roman –, pornind de la relațiile textului cu biografia scriitorului, sau, în termenii lui M. A. Petrovski din Morfologia nuvelei, cu Vorgeschichte. Cel de-al doilea, Structuri temporale, explorează următorul palier al structurii narative crengiste, și anume, relațiile intrinseci și extrinseci cu timpul (temă consacrată de Georges Poulet și încetățenită, în critica noastră, de Ovid S. Crohmălniceanu, printr-un eseu din Cinci prozatori în cinci feluri de lectură, 1984). Apoi, Narațiune și diegeză parcurge de pe poziții structuraliste ceea ce G. Călinescu a definit, printr-o lectură impresionistă susținută de uriașa sa cultură literară universală, drept latura de creator a personalității lui Creangă. Natura acestei laturi – mai exact, în ce constă actul de creație din text – nu fusese, totuși, până la Ioan Holban, examinată cu precizie, prin close reading. În fine, cartea se încheie printr-o coda, care însumează, inclusiv pe baza unor tabele de tipul celor întâlnite în lingvistica structurală, ceea ce criticul numește codul cultural al operei lui Ion Creangă. Mai simplu spus, acele elemente prin care autorul își „programează” receptarea, direcționând (mai mult sau mai puțin sigur) lectura, printr-un „itinerariu” de procedee, cum ar fi, la clasicul junimist, jocul proverbelor.
Astfel alcătuită, Spațiul memoriei nu mai este o simplă interpretare structuralist-naratologică a operei crengiste, nici o explorare în adâncime a aspectelor ei autobiografice. Cartea este o radiografie a spiritului lui Creangă, în relația sa cu literatura. O radiografie care pune în evidență și caracteristicile criticii lui Ioan Holban: remarcabila bulimie bibliografică, „vampirismul” care-i permite să extragă precis esența conceptelor și teoriilor critice, limpezimea raționamentului și siguranța criteriilor. Molcom în viața de zi cu zi (ajutat, se-nțelege, și de… embonpoint), Holban are, în critică, dimpotrivă, arderi rapide și un mers direct la țintă, ca un strateg care nu se împiedică în driblinguri. Se poate discuta dacă Ion Creangă poate fi comparat, ca scriitor modern, cu Marcel Proust – eu, personal, cred că… mai bine nu! –, însă e indubitabil că această lectură novatoare realizată de optzecistul ieșean împrospătează exegeza scriitorului clasic, oferindu-ne alte temeiuri pentru a vorbi de el ca despre un scriitor cult și un creator de lumi textuale în toată puterea cuvântului.
Probabil cea mai bună carte de analiză a lui Ioan Holban (care, în ultimele două decenii, s-a îndreptat către sintezele critice de mari dimensiuni, cu grade diferite de originalitate), Ion Creangă. Spațiul memoriei ne îndeamnă să nu fim leneși în analiza clasicilor. „Cercul valorilor”, de care vorbea T. S. Eliot, se lărgește nu numai prin aportul noilor opere de valoare, ci și prin cel al noilor interpretări ale operelor de valoare. Supunându-l pe Creangă la proba naratologiei de ultimă oră, în 1984, Holban a scos la iveală, ca un arheolog, noi straturi ale textelor marelui humuleștean, oferindu-ne probele concrete ale viabilității lui în timp.