Ovidiu Pecican este unul dintre cei mai interesanți intelectuali publici de formație istoriografică. Într-o cultură română tot mai letargică și mai blazată, este în continuare activ și implicat în ce rămășițe de dezbatere mai sunt, pe ici, pe colo. Ca istoric, are o temeinică pregătire (și o vădită pasiune) în tot ce privește Evul de Mijloc, inclusiv lucrul pe manuscrise, iconografie și în arhive, însă abordează cu același aplomb și competență subiecte care țin de istoria recentă. Metodologic, deși este format în școala clujeană, nu merge nici în direcția lui Ioan-Aurel Pop, nici în cea, contrară și deja epuizată, a lui Sorin Mitu. Susținător, de la distanță, al poziției lui Lucian Boia, are în plus față de harnicul eseist bucureștean atât uzul muncii în arhivă, cât și o binevenită măsură, care îi permite să dea frâu imaginației istoriografice fără a părăsi teritoriul eticii obligatorii, totuși, în această profesie. Ca scriitor, preferă construcțiile prozastice subîntinse de o problematică spirituală – vezi, de pildă, Arhitecturi mesianice (2012) – și piesele de teatru încărcate de tensiune dramatică, „țesute“ în acea combinație de livresc, ironie și conflict, pe care o întâlnim în literatura transilvană încă de la Occisio Gregorii…
Volumul recent apărut, Metafora trecutului și conștiința istorică, în pofida titlului ușor intimidant, nu este cartea sa de istoriografie cea mai profundă sau mai semnificativă. Însă este cea mai actuală și, totodată, printre cele mai angajate, cel puțin prin natura temei centrale, pe care o dezvăluie subtitlul: „Reflecții istoriografice la Centenar“. Și, întrucât, din nefericire, istoriografia noastră nu prea ne-a răsfățat cu mari analize pe tema Centenarului Marii Uniri (aniversat în urmă cu doi ani), micile studii, eseuri și cronici pe care Ovidiu Pecican le-a consacrat sistematic, la timpul cuvenit, aparițiilor editoriale, colocviilor și dezbaterilor ocazionate de această aniversare merită citite cu atenție. Chiar dincolo de calitatea reconfortantă a discursului istoriografic al autorului și de evidența că, eterogene la apariție, textele au o vădită unitate de fond, rezultând din interesul explicit pe care istoricul, cu viziunea și concepția sa – ezit să spun, din aprehensiune față de teroarea structuralistă, metoda –, l-a manifestat față de subiect.
O mică observație preliminară: e indubitabil că reflecțiile pe care textele le conțin pornesc de la Centenarul Marii Uniri, mai exact, de la ce rămâne din acest secol de (relativă) unitate națională, frământat de un război mondial, de Holocaust, de o revoluție și de mai multe dictaturi, de stânga sau de dreapta. Dar, în același timp – iar acest aspect al cărții lui Ovidiu Pecican mi se pare la fel de important –, putem vorbi și de o reflecție intelectuală pe marginea modului în care cultura noastră actuală a întâmpinat această aniversare. Pe lângă ce rămâne, studiile și eseurile din Metafora trecutului și conștiința istorică sunt, prin urmare, și o meditație despre cum interpretăm noi, românii, ceea ce rămâne. Astfel, titlul cărții își pierde conotația intimidantă și capătă deplină acoperire.
Volumul este alcătuit din două secțiuni: Trecutul de acasă, conținând în principal mici studii, eseuri și cronici în jurul câtorva aspecte ale istoriei noastre în secolul de după 1918, respectiv, Coagulări interpretative, în care privirea istoricului are o cuprindere europeană mai largă, în interiorul căreia e de aflat și „tema românească“.
Deși nu este o sinteză sau o cercetare fundamentală – cum au fost, să zicem, dintre cărțile mai vechi ale lui Ovidiu Pecican, Lumea lui Simion Dascălul (1998), Arpadieni, angevini, români (2001) sau Sânge și trandafiri. Cultura ero(t)ică în Moldova lui Ștefan cel Mare (2005) –, cred că nu este exagerat să căutăm în prezenta apariție elementele definitorii ale concepției istoriografice a autorului. Cu atât mai mult, cu cât, cum spuneam, 1) Metafora trecutului și conștiința istorică are o unitate intrinsecă, provenită din interesul focalizat asupra semnificațiilor multiple ale Centenarului, și 2) Pecican este, ca istoric, deschis către fenomenul integrator, de cultură și civilizație, după cum o atestă alte cărți ale sale, cum ar fi Europa – o idee în mers (1997), Troia, Veneția, Roma. Studii de civilizație europeană (1998), Trecutul istoric și omul evului mediu (2002), și chiar hazardata cercetare care a fost Originile istorice ale regionalismului românesc (2003). Centenarul Marii Uniri și, subsecvent, modul în care s-a raportat conștiința noastră actuală la acest eveniment și la consecințele sale, constituie teme de reflecție suficient de ample pentru a evidenția gândirea istoriografică a autorului.
Mai întâi, aș semnala – dacă mai era nevoie – curajul lui Ovidiu Pecican de a se apleca asupra unor subiecte rău interpretate, până acum, în istoria noastră culturală, și chiar asupra unor tabu-uri. Cine citește, de pildă, seria Necunoscutul Slavici (mai ales în conjuncție cu alte texte din prima secțiune a cărții, cum ar fi Un portret pentru Șincai, Coșbuciene și Reîntâlnirea cu Iorga) are prilejul de a adânci și natura interesului pentru asemenea subiecte. Care nu e nici curiozitatea publicistică, anecdotică, nici provocarea superficială, în care excelează tele-istoricii de tip Adrian Cioroianu. Ci tocmai convingerea că trecutul reprezintă – mai cu seamă în situația unei națiuni ca a noastră, cu o istorie fragmentată și frământată – o metaforă care se cere interpretată, iar și iar. Nu ca un joc gratuit, ci ca o datorie de conștiință, ca o binecuvântată neliniște în fața necunoscutului și, mai ales, a insuficient-cunoscutului… Ovidiu Pecican este un strălucit „pescar“ de asemenea subiecte, momente și aspecte obscure sau tendențios interpretate din istoria noastră, și un pasionat al reinterpretării lor. Cunoașterea documentului la sursă și obișnuința lucrului în arhivă (deprins de-a lungul „uceniciei“ în aspra școală istoriografică de la Cluj-Napoca) merg mână în mână cu o inteligență asociativă largă și neobosită.
Apoi, ar fi de observat și măsura cu care, cum spuneam, istoricul se raportează la subiectele delicate, inconfortabile, din istoria românilor. În volumul de față, sunt câteva eseuri – aș cita, ca reper, seria alcătuită din Purificare etnică și responsabilități, Extremisme interbelice, Între concepte și realitate, Legionarismul doctrinar, Lege și eroi charismatici și Idei și direcții totalitare – care evidențiază remarcabila capacitate a lui Ovidiu Pecican de a aborda asemenea subiecte cu încărcătură morală, la egală (și salutară) distanță și de condamnarea superficială, „la modă“, și de exaltarea patriotardă, necritică. Pecican are talentul prețios de a scotoci prin labirintul de semnificații ale unor asemenea momente ale istoriei noastre, din pura dorință de a descifra metafora, spre a ne pune la lucru conștiința, iar nu din intenția (condamnabilă în sine) de a o instrumentaliza, în folos propriu sau în folosul unei ideologii.
În fine, cred că volumul de față mai evidențiază o trăsătură importantă a felului de a fi istoric român, al lui Ovidiu Pecican. Și anume, militantismul cordial, desprins de orice alt interes decât cel al științei, expresie incontestabilă a moștenirii Școlii Ardelene, care la Cluj-Napoca a constituit o ștafetă trecută de la o generație la alta, de la Ioan Lupaș și David Prodan până la Ioan-Aurel Pop, azi. Nici nu e greu de demonstrat acest filon, al iluminismului modern: e suficient să citești „tripticul“ de final – Gravuri iluministe, A fi istoric. După un sfert de secol și Pluralism intelectual democratic –, pentru a-l regăsi în subtextul comentariului, ca într-un filigran. Spiritul democratic, europenismul, credința genuină în cultură, un sens dinamic al tradiției ca resursă a modernității: toate acestea alcătuiesc „genomul“ intelectual al unui cărturar care vine din această tradiție strălucită, inaugurată de Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior (în materie de istoriografie, în special ultimii doi).
Și un cuvânt de încheiere: mi se pare prețioasă și finețea cu care Ovidiu Pecican știe să împletească în discursul său, simultan, câtimea de „joc“ intelectual, fără de care interpretarea trecutului rămâne un act notarial mort, și stratul liminar de responsabilitate, deopotrivă, etică și epistemologică, în absența căruia istoriografia devine o fabulație irelevantă, incapabilă să structureze o conștiință. Din acest punct de vedere, chiar o carte alcătuită din fragmente, cum este Metafora trecutului și conștiința istorică, poate deveni un model pentru tinerii istorici, adesea seduși de extreme.