Care e utilitatea apariției unei antologii pe tema postumanismului în spațiul românesc? Privite din perspectivă socială, am putea spune că punerea în discuție a unei gîndiri post-umane este prematură. La ce e bună introducerea acestui sistem? Spațiul autohton nu s-a dezvoltat organic înspre postumanism, decît poate din dorința de a fi în pas cu dialogul global. Dar argumentul „vrem spitale, nu catedrale“ neglijează faptul că apariția fiecărei noi paradigme n-ar trebui să mutileze în niciun fel apariția altora. Acesta poate influența, în schimb, prin răspîndirea și popularizarea, la nivel social, a direcției prezentate. În măsura în care volumul de față dorește să contribuie la „crearea spațiilor de joc, a infrastructurii“ (Vasile Mihalache în Introducere) și să expună o metodă critică, care, deși apărută în Occident încă din 1984, odată cu Manifestul cyborgului al Donnei Haraway, în Romania abia se face cunoscută, fiind adesea evitată. Inițiativa unui crash-course în postumanism mi se pare de interes. Se remarcă aici dosarul publicat de revista „Vatra“ în 2017, dosar ce include majoritatea studiilor existente și în volumul recenzat aici.
Cu toate astea, dacă privim volumul de față ca pe o posibilă referință, s-ar putea să o găsim mult prea eterogenă. Punctul său slab (dar și cel forte, dacă punem în discuție accesibilitatea unui public neavizat la text) este acela de a nu avea nici o viziune unitară și nici un schelet clar de construcție. Eseuri nesistematizate, fără structură argumentativă, mai degrabă de opinie (Laurențiu Malomfălean – Post-ism) sau care de-a dreptul vorbesc în jurul subiectului (Cosmina Moroșan – How can this wisdom be saved from the dominiation of Mars?) împart pagini cu studii critice de concept (Ștefan Borley – Postumanismul – repere analitice (note despre postantropocentris), de context (Laura T. Ilea – Libertatea în condițiile non-autonomiei. Noile materialisme și postumanismul/Raluca Nestor Oancea – Între postumanism și antropocen), sau încercări de definire (Vasile Mihalache – Cum am ajuns să vorbim despre postumanism).
Sigur, această colecție este prima pe tema postumanismului din țară, deci prezentarea sa în structură de manuscris tipărit este pertinentă, măcar în dimensiunea ei de „amprentă“ inițială a fenomenului. De altfel, să ne amintim primele apariții despre postmodernism în spațiul românesc; Caietele critice: Postmodernism („Viața Românescă“, nr. 1-2/1986) nu au fost nici ele lămuritoare în privința nucleului esențial (al postmodernismului) ce trebuia expus, nici asupra felului în care acest lucru trebuia făcut.
Structural, introducerea, prefața și cuvîntul de încheiere al volumului apar ca puncte explicative. În manieră suficient de simplă și coerentă este prezentată intenția colecției de eseuri, starea actuală a domeniului (prezența sa în spațiul românesc este expusă într-un eseu separat, Postumanismul românesc?, semnat de Alex Ciorogar). Un alt aspect de apreciat este claritatea textului, ceea ce îl face foarte accesibil (chiar, așa cum spuneam, pentru novici, și asta în ciuda terminologiei consacrate). O imagine cu atît mai largă și diversă este formată de lăudabila alegere de a permite unor opinii radical diferite să coexiste. Totuși, apariția acestui volum implică o mai largă discuție a conceptelor promovate. Devine ușor de validat existența unor lupte de putere, prin care această multiplicitate a vieții își cere – crezînd greșit că în mod egalitar – dreptul la legitimitate prin simpla virtute a existenței sale marginale. Deși colecția nu este neapărat îndreptată spre așa ceva, expunerea unor falii de acest tip – care ar putea degenera în discursuri programatice – ar fi onestă și de folos, mai cu seamă în cazul în care s-ar dori ca textele să fie îndreptate către un public mai puțin inițiat.