Profesorul Vidan se strecură în biroul mai tânărului său coleg, Hanibal Pătrașcu, în vârful picioarelor și ținându-și răsuflarea. Nu bătuse la ușă – un gest premeditat. Evita astfel urmările catastrofale ale șocului suferit de Hanibal, luat prin surprindere de zgomotul bătăii în ușă într-un moment de maximă concentrare. Tânărul cercetător în mitologie – mai doct decât Eliade, cum se credea – depășise de mult nivelul consacrat de abordare a mitului – semnificație, arie de circulație, variante în teritoriu și cam atât. Hnaibal Pătrașcu căuta revelațiii. Era înclinat – și reușea, apreciau unii – să descopere mitului acea semnificație inedită pe care nici popoarele arhaice și cu atât mai puțin cercetările moderne de mitologie n-o bănuiseră. De cele mai multe ori nu convingea – opinau colegii de breaslă; dovedea o intuiție de geniu – se entuziasmau mai puțini, printre care și profesorul Vidan, cel dintâi căruia Hanibal Pătrașcu îi împărtășea revelațiile.
De data asta, tânărului Hanibal concentrarea îi lipsea. Sesiză imediat că în biroul său intrase cineva. Întoarse capul și-și zări prietenul, crispat, înapoia sa.
„Hai, las-o baltă ! îi arătă un scaun, în apropierea mesei de lucru. Nu mă deranjezi în niciun fel. Citeam…“
Profesorul Vidan răsuflă ușurat și se răsturnă greoi peste scaunul care abia îl cuprindea.
„Tatonări ?…“ silabisi, încă circumspect că nu devenise inoportun.
„Deloc… Citeam, cum ți-am spus.“
„?…“
„Mi-a parvenit un fragment dintr-un papirus rătăcit în biblioteca Institutului. N-are importanță cine mi l-a oferit. Tipul era dispus să-l arunce în coșul cu hârtii. Habar n-avea ce conține. I l-am smuls din mână, în ciuda protestelor idiotului: Domnule,e cazul să mai facem și curat în biblioteca asta. Ne axfisiază acarienii… În sfârșit…“
Papirusul salvat de la distrugere nu era decât o hârtie învechită. Tipărită cu un scris mărunt într-o perioadă probabil nu prea îndepărtată. Profesorul Vidan nu solicită s-o vadă. Știa că prietenul său nu i-o va ceda pentru nimic în lume.
„Și ce conține?“, îl întrerupse pe un ton lipsit de curiozitate.
Înainte de a-i face pe plac, Hanibal Pătrașcu se concentră preț de câteva secunde asupra petecului de hârtie. Evident că încerca o revelație, îl suspecta profesorul Vidan.
„Hai să-ți reproduc textul ad litteram, consimți Hanibal. Nu știu cui aparține. Ascultă: Melusina… Femeie legendară din romanele cavalerești, de o mare frumusețe, dar prefăcută uneori în șarpe. Geniu tutelar al familiei conților de Lusignan, ea apărea pe unul din turnurile castelului scoțând țipete înfricoșătoare de câte ori un Lusignan trăgea să moară… Cam atât, ridică privirile de pe hârtie Hanibal Pătrașcu. De studiat… Ție îți spune ceva ?…“ cercetă figura colegului.
Profesorul Vidan evită să răspundă. În schimb, zâmbește cu unume subînțeles.
„Și de ce zâmbești?“, insistă tânărul.
„Fiindcă Melusina mi-este familiară… Mitul femeii-șarpe, cum scrie acolo…“
„Nu se poate ! făcu ochii mari Hanibal… De ceva timp chiar credea că deține pioneratul în interpretarea modernă a miturilor. Iar de Melusina încă nu auzise… Cred că confunzi“, adăugă.
„Mă preocupă secolele vechi. Secolele X-XVI îmi sunt familiare din perspectiva circulației miturilor. Știi prea bine !…“
„Melusina… Aș fi auzit“, se încăpățână tânărul să-și contrazică colegul.
„Ascultă… Un roman din secolul al XV-lea a popularizat legenda. Zâna asta de o frumusețe răpitoare se căsătorește cu un oarecare Raimondin, promițându-i demnități regale, dar punându-i o condiție: să n-o vadă niciodată sâmbăta. După un timp, clevetitorii îi spun bărbatului că soția sa îl înșală. Neîncrezător la început, soțul se lasă în cele din urmă cuprins de gelozie și, printr-o gaură în zid, într-o zi de sâmbătă, își surprinde soția făcând baie. Îngrozit, vede că Melusina este pe jumătate femeie și pe jumătate șarpe… În sfârșit, femeia descoperă trădarea și îl părăsește în zbor, scoțând țipete înfricoșătoare. Se așază în vârful turnului castelului…, mai departe, anticipând moartea…, cum se afirmă în notița pe care ai citit-o adineaori…“
„Ceva asemănător cu mitul lui Eros și al lui Psiche“, creă o legătură Hanibal Pătrașcu.
„Dacă vrei, conveni profesorul Vidan. Semnificații ar fi mai multe: destrămarea iubirii din lipsă de încredere, fericirea nu face casă bună cu luciditatea, respectarea misterului sufletului feminin…, mai știu și eu ce alte semnificații dezvoltă mitul acestei femei…“
Hanibal Pătrașcu este logodit de un an cu o fostă colegă de liceu: Angela Câmpineanu. Frumusețe de pasăre exotică, senzuală și lipsită de prejudecăți practice, a refuzat să-și continue studiile, să se înregimenteze într-un loc de muncă; îi repugnă spațiul închis al unei colivii pentru canari și o rezervație naturală pentru Pasărea spin, în aceeași măsură. „Port în mine ceva de obscur și de non-cognoscibil, l-a avertizat pe Hanibal în momentul în care tânărul i-a cerut timid mâna. Te rog să ții seama de asta! Nu mă doresc încătușată nici măcar în iubire…“ Hanibal i-a făgăduit și și-a respectat promisiunea. Logodna a rămas singura pecete a unirii lor. Căsătoria ?… O convenție perimată…
În zilele care au urmat descoperirii legendei Melusinei, Hanibal Pătrașcu și-a orientat cercetările în altă direcție. Existau legende și mituri mult mai tentante de a fi răstălmăcite din unghiuri opuse celor intuite de Eliade, Bachelard, Durand Gilbert, Leon Cadogan, Hehaka Sapo și mulți alții. Constată însă foarte curând că se afla în impas. Melusina îl obseda. Zeița-șarpe se dorise misterioasă, dăruindu-și feminitatea, dar păstrând pentru ea, nepătrunsă, taina izvorului acestei feminități.
Cine a fost cu adevărat Melusina?, se întreba retoric tânărul cercetător. Ca de obicei, era tentat s-o definească altfel decât o făcuseră mitologii clasici și contemporani. Îi reușea de minune chestia asta. Își construise chiar o reputație de răstălmăcitor al miturilor despre care se credea că nu se mai poate spune ceva nou. Cine a fost cu adevărat Melusina?… I se părea că se îndepărtează de un răspuns cât de cât plauzibil. Nu se putea concentra să găsească o speculație inedită. În fanezia lui, începuse să intervină bruiajul altor întrebări ceva mai domestice… Ce poartă Angela în sine obscur și non-cognoscibil?… Cuvintele ei… Niciodată nu se gândise la asta până acum… Orice femeie păstrează în suflet o taină, un mister… Melusina… Angela, în schimb… Ce mister ascunde?… Ce o preocupă cât timp el răstălmăcește miturile în biroul său de la Institut?… Copii de hrănit și educat nu aveau, cinau numai la restaurant, altceva… Nu-și pusese niciodată întrebarea ce face Angela cât e ziua de lungă…
Acasă, în prezeța femeii, Hanibal Pătrașcu începe să aibă un comportament deviant… Habar nu avea cum ajunsese Angela la concluzia asta: „Dragă, ce înseamnă toate aceste întrebări?… Până astăzi, nu erai atât de curios. Deviezi de la felul tău de-a fi fost de când suntem împreună…“ „Nu mă înțeleg nici eu“, recunoscuse la început Hanibal. Se abținuse un timp să pătrundă în intimitatea femeii; misterul ei… Până la urmă, curiozitatea lui se transformă în coșmar. Invocă un soi de morală a unității cuplului: nu era îngăduit ca soții să aibă secrete unul față de celălalt… Era valabil și pentru logodnici – situația lor… Timid, i-a sugerat ce crede el și, ca să pară mai convingător, i-a expus mitul Androginului, în versiunea lui Platon… La început, Angela l-a luat peste picior: „Ce poveste drăguță ți-a vârât în cap Platon al tău !…“ Și fiindcă el insistase pe ideea că miturile conțin adevăruri eterne, s-a supărat: „Nu mă băga în mitologie, iubitule! Zău, te-ai scrântit la cap !…“
Vehemența femeii avu, la început, un efect mai puțin scontat: incertitudinea i s-a atenuat. Profesorul Vidan, fără să bănuiască criza prin care trecea prietenul său, a pus sare pe rană:
„Iată aici legenda Melusinei, îi întinse câteva pagini imprimate. Am căutat și am găsit… Ai aici toate detaliile. Povestea, în sine, n-are nimic spectaculos iar despre semnificații am mai vorbit. Ca să reziste cuplul, să respectăm oaza de taină pe care sufletul femeii – poate și cel al bărbatului – o ascunde în el… Pe urmă: încrederea, respectul pentru libertatea interioară a partenerului, abținerea de la tentația de a-l sufoca fie și prin iubire…“
Hanibal ezită să-i dea dreptate, având în minte nu legenda Melusinei, ci legătura lui profană cu Angela.
„Într-un fel, Melusina se regăsește în toate femeile din lume, îl surprinde profesorul Vidan. Cele superioare nu renunță la independența lor. Râse: din fericire, șansa noastră, a bărbaților, este aceea că astfel de femei sunt foarte rare. Cele mai multe ne dăruiesc necondiționat totul. Inclusiv misterul lor sufletesc…“
Nu mă număr printre cei fericiți, gîndi Hanibal, revenind la drama relației lui cu Angela.
„Ei, ce spui?“, îl surprinse din nou prietenul său mai vârstnic.
Hanibal se concentră o clipă asupra legendei Melusinei. Expert, în felul său, în mitologie, găsi replica potrivită:
„Nu m-ai convins. Ai vorbit de femeie în general uitând sau ignorând aspectul că Melusina nu era femeie, pur și simplu. Era femeia-șarpe. Or, semnificația șarpelui n-are nimic în comun cu ideea de mister, într-un trup de femeie. Mai degrabă scoate în relief partea malefică a ființei ei. Jung spunea că șarpele întruchipează psihicul inferior, psihismul obscur, ceva ce este tainic și de neînțeles…“
„Melusinei i se potrivește cea de a doua observație: tainic și de neînțeles; psihicul ei nu este nici inferior și nici obscur, replică profesorul Vidan. Sub acest aspect, spiritul ei se regăsește în toate femeile din lume, cum spuneam. Orice bărbat înzestrat cu rațiune trebuie să înțeleagă asta…“
Cu siguranță, Angela nu cunoștea legenda Melusinei și nici nu avea imaginația lui Hanibal. Era înzestrată, în schimb, cu un dezvoltat instinct al independenței fără să reflecteze însă nici asupra acestui concept. Intuind depresia căreia Hanibal Pătrașcu îi devenise prizonier, a început să-l observe mai atent. În câteva rânduri, chiar l-a iscodit prin întrebări meșteșugite, dar fără rezultat. Uneori, bărbatul o privea intens, părea că dorește să pătrundă în sufletul ei, alteori dădea impresia că nici n-o vede și că, fiindu-i înainte, se va împiedica de ea. Deși și-a propus în mai multe rânduri să aibă o discuție clarificatoare cu acesta, de fiecare dată a evitat s-o facă. Continua să-și întâlnească puținele prietene și să dispară ore în șir din anturajul familial. Adina, Vera și Lola se nimeriseră a fi aidoma ei. Soții lor își puneau aceleași întrebări, fără un răspuns clar. Ce făceau în timpul petrecut împreună cine știe unde ?…
Dintre ei, singurul Hanibal Pătrașcu găsise o variantă de răspuns. Melusina se identifica cu fiecare femeie din lume mai mult sau mai puțin. Profesorul Vidan încercase să-i vâre asta în cap, nebănuind nicio clipă în ce ape se scaldă prietenul său.
„Un bărbat iubitor și inteligent înțelege din prima acest lucru, îi repeta. Nu trebuie să aștepte să se scurgă șirul lung al anilor pentru a se împăca cu ideea că abia târziu a înțeles-o pe Melusina… De altfel, nici nu cred că ar supraviețui acestui supliciu: să-și tot pună întrebări; să tot caute răspunsuri; să încerce să schimbe ceva…“
Expert în mitologie, tânărul Hanibal Pătrașcu se încăpățâna să nu accepte explicația colegului său. Dacă i-ar fi spus că nu crede în actualitatea miturilor – în legenda Melusinei cu atât mai puțin –, probabil s-ar fi discreditat profesional. Nu demult, profesorul Vidan îi vorbise despre o anume dramaturgie a vieții interioare, în interpretarea etico-psihologică a miturilor a lui Paul Diel. Despre sublimare și pervertire… Hanibal Pătrașcu nu păruse prea convins de interpretarea francezului chiar dacă teoria lui fusese îmbrățișată și de Gaston Bachelard al cărui discipol se imagina. Păstrase însă rezervele pentru el. Astăzi, în schimb, monștrii pervertirii se dovedeau prea puternici pentru psihicul său. Melusina, femeia-șarpe, nu putea avea nicio legătură cu Angela lui. Nu-și putea imagina logodnica claustrată într-un turn, scoțând țipete înfricoșătoare, anticipând nenorociri…
Cu atât mai puțin, Hanibal Pătrașcu nu a putut înțelege destrămarea relației lor petrecută într-un moment când femeia se simțise trădată de bărbatul de la care așteptase altceva. Cu siguranță, îi era străină legenda Melusinei și intuiția că zâna, jumătate femeie, jumătate șarpe, s-ar regăsi și în ea… Ca în orice femeie, cum ar fi spus profesorul Vidan…